Bătălia între Geoană și Ponta

Dacă aș fi în locul Opoziției – și acum nu mă întreb numai despre „stânga“ pesedistă –, mi-aș propune să luăm un relevment al momentului. Să ne consultăm busola. Să vedem cum stăm. Sau cum mergem. Cum evoluăm, mai degrabă. Și, dacă  stăm, chiar așa: de ce stăm/  batem pasul pe loc. Sau dacă, vorba  unui om politic cunoscut, nu cumva formațiunea USL, alianța din opoziție adică, nu cumva își marchează „autogol“ după „autogol“.

Aş face, mai  întâi, o  analiză  politică  la sânge. Ca punct de plecare: mai avem, deci, doar vreo şase luni şi intrăm în focul primei bătălii politice. Ce mişcări fac ceilalţi, „portocaliii”?

Păi, încearcă  să  strîngă  forţe – mai mult sau mai puţin fictive – în jurul lor. Se opintesc  să  adune puţinele forţe care mai pot fi convinse  să  mai  aibă   de-a face  cu  Traian Băsescu.

Mircea Geoană a fost pus la zid – de către partidul dumisale, să stea pe coji de nuci. Are dreptate Partidul (unic)? Sau  (mai  degrabă) are dreptate Geoană şi fracţiunea (facţiunea?) sa?

Până  la  urmă, Mircea  Geoană  a  sfârşit prin  a  fi  „ejectat”  din  partid. Şi   s-a   ţinut zdravăn cu mâinile de fotoliul său din fruntea Parlamentului. Unii l-au  tratat ca pe un arierat mintal. Alţii  văd în el  un posibil vector al viitorului. Rămâne, oricum, să ne urmărească vocea dumisale, aia cu:  „adio, tovarăşi, bine aţi venit, prieteni”.

Pandant  cu  „expulzarea”  lui  Mircea  – „prostănacul”  de serviciu (care, după  periplul său american – a promis, odată întors în ţară, că va „inventa” o formaţiune politică în stare să „însănătoşească” România, lucru cam greu de făcut, cel puţin de vreo două decenii) –  s-a   desfăşurat, parcă,  pe  o  altă  „scenă”, paralelă  (şi termenul de „scenă  politică”  se potriveşte  de  minune),   dezbaterea   despre iniţierea suspendării Preşedintelui.

Multă lume şi-a exprimat opinia – inclusiv/sau mai ales politicieni cunoscuţi! – că acest lucru nu are cum să se întâmple.

Cu alte cuvinte, este un „vis chimeric”. O himeră pur şi simplu.

Merită, însă, dincolo de evaluarea exactă a şanselor propriu-zise în acest sens, de relevat că  SUSPENDAREA PREŞEDINTELUI  a ajuns un lait-motiv al celor două mandate.

Asistăm la un soi de „ideal” politic: recurent. Cel al înlăturării – cu orice preţ – a Preşedintelui din fruntea ţării.

Oricum, acest lucru se va produce (e „inevitabil“) în maximum doi ani…

Resuscitarea ţărăniştilor i se datorează, în mare măsură, şi lui Traian Băsescu, dar şi lui Victor Ciorbea.

Deşi doamna Zoe Petre a strigat, din toţi bojocii politici (şi, din unghiul ei,  pe bună dreptate, aşa se vede) că noua grupare, articulată în jurul lui Ciorbea, a cam trădat idealurile „ţărănismului”. Şi  se poate interpreta şi aşa ceva.

A trădat, dar cu un scop cât se poate de pragmatic: să  intre în Parlament prin intermediul unui cal troian. Şi  să   reînvie o formaţiune politică, una care era în moarte clinică – sau doar „în adormire”, cum ar spune, de obicei, masonii.

Se configurează mai multe grupuri, însă, cu  mai  multe  drumuri  şi  direcţii  politice. Dacă  ele se vor întâlni sau  nu,  rămâne  de văzut.

O grupare, iarăşi, foarte interesantă, care începuse/ se manifestase (şi) pe alte coordonate  este  cea  a  lui  Theodor  Baconschi. Pe „capul” căreia s-au  pus multe alte pariuri.

S-a  spus, mai întâi, că este o grupare pro Băsescu. Pe care, ulterior, pe parcursul campaniei electorale, Traian Băsescu o va anexa.

S-a   vorbit  îndelung  şi despre  gruparea politică   închegată   sub  coordonarea/şi  în jurul   lui   Mihail   Neamţu.  Neamţu a   şi declarat, sus şi tare, pentru oricine vrea să îl asculte, că dreapta politică a dezamăgit până acum. Poate că,  într-adevăr, NOUA REPUBLICĂ   are şanse de a face mai mult.

Dar, în primul rând, şansa pe care aceste noi grupări o pot materializa este să aducă în ringul politic forţe care nu mai erau interesate, oameni  care  nu  mai  credeau, de  mai multă ori mai puţină vreme, într-o atitudine pe plan politic.

Dezbateri aprinse s-au  produs şi în jurul revistei „22”, ba chiar şi în paginile ei.

În  interiorul  USL, precum  şi  al   PSD, frământări. Fireşti. Discuţii.

L-am audiat pe Adrian Năstase susţinând  că el nu vrea să fie un om de prim-plan, dar nici unul care să conducă din umbră.  Că face un pas (mai) în spate şi îl lasă pe Victor Ponta în lumina reflectoarelor.

 

Moartea lui Ghadaffi

Pe plan extern, moartea lui Muammar el Ghadaffi a închis un capitol şi a deschis un altul. A  pus  capăt   speculaţiilor   despre viitorul  Libiei. În  timp,   Libia  se  poate deschide spre lume – căci până acum numai „deschisă” nu a fost. Este o şansă extraordinară pentru turism, dar şi pentru cultură – şi civilizaţie. Oricum, este o ţară care are imperioasă  nevoie de primenire. La această  oră, Libia  este  pe  ultimul  loc  între  ţările  din Africa  de  Nord. Războiul   a  distrus  ţara. Chiar fără distrugerile şi ororile războiului, Libia avea nevoie, de  multă  vreme, de cel puţin un deceniu sau două (poate  chiar trei) de un lifting serios. Dar lumea se uită şi spre petrolul din  Libia, nu doar spre… turism. Este şi unul din motivele plauzibile pentru care Rusia pune la bătaie sume în valoare de câteva milioane de dolari, „dedicate” reconstrucţiei din Libia.

 

text Mihail Gălătanu,  foto Agerpres

Taguri: nr. 12 / decembrie 2011 Tweet

Wednesday, December 7th, 2011 at 10:50 am, ZOOM, RSS feed