Dacă aș fi în locul Opoziției – și acum nu mă întreb numai despre „stânga“ pesedistă –, mi-aș propune să luăm un relevment al momentului. Să ne consultăm busola. Să vedem cum stăm. Sau cum mergem. Cum evoluăm, mai degrabă. Și, dacă stăm, chiar așa: de ce stăm/ batem pasul pe loc. Sau dacă, vorba unui om politic cunoscut, nu cumva formațiunea USL, alianța din opoziție adică, nu cumva își marchează „autogol“ după „autogol“.
Aş face, mai întâi, o analiză politică la sânge. Ca punct de plecare: mai avem, deci, doar vreo şase luni şi intrăm în focul primei bătălii politice. Ce mişcări fac ceilalţi, „portocaliii”?
Păi, încearcă să strîngă forţe – mai mult sau mai puţin fictive – în jurul lor. Se opintesc să adune puţinele forţe care mai pot fi convinse să mai aibă de-a face cu Traian Băsescu.
Mircea Geoană a fost pus la zid – de către partidul dumisale, să stea pe coji de nuci. Are dreptate Partidul (unic)? Sau (mai degrabă) are dreptate Geoană şi fracţiunea (facţiunea?) sa?
Până la urmă, Mircea Geoană a sfârşit prin a fi „ejectat” din partid. Şi s-a ţinut zdravăn cu mâinile de fotoliul său din fruntea Parlamentului. Unii l-au tratat ca pe un arierat mintal. Alţii văd în el un posibil vector al viitorului. Rămâne, oricum, să ne urmărească vocea dumisale, aia cu: „adio, tovarăşi, bine aţi venit, prieteni”.
Pandant cu „expulzarea” lui Mircea – „prostănacul” de serviciu (care, după periplul său american – a promis, odată întors în ţară, că va „inventa” o formaţiune politică în stare să „însănătoşească” România, lucru cam greu de făcut, cel puţin de vreo două decenii) – s-a desfăşurat, parcă, pe o altă „scenă”, paralelă (şi termenul de „scenă politică” se potriveşte de minune), dezbaterea despre iniţierea suspendării Preşedintelui.
Multă lume şi-a exprimat opinia – inclusiv/sau mai ales politicieni cunoscuţi! – că acest lucru nu are cum să se întâmple.
Cu alte cuvinte, este un „vis chimeric”. O himeră pur şi simplu.
Merită, însă, dincolo de evaluarea exactă a şanselor propriu-zise în acest sens, de relevat că SUSPENDAREA PREŞEDINTELUI a ajuns un lait-motiv al celor două mandate.
Asistăm la un soi de „ideal” politic: recurent. Cel al înlăturării – cu orice preţ – a Preşedintelui din fruntea ţării.
Oricum, acest lucru se va produce (e „inevitabil“) în maximum doi ani…
Resuscitarea ţărăniştilor i se datorează, în mare măsură, şi lui Traian Băsescu, dar şi lui Victor Ciorbea.
Deşi doamna Zoe Petre a strigat, din toţi bojocii politici (şi, din unghiul ei, pe bună dreptate, aşa se vede) că noua grupare, articulată în jurul lui Ciorbea, a cam trădat idealurile „ţărănismului”. Şi se poate interpreta şi aşa ceva.
A trădat, dar cu un scop cât se poate de pragmatic: să intre în Parlament prin intermediul unui cal troian. Şi să reînvie o formaţiune politică, una care era în moarte clinică – sau doar „în adormire”, cum ar spune, de obicei, masonii.
Se configurează mai multe grupuri, însă, cu mai multe drumuri şi direcţii politice. Dacă ele se vor întâlni sau nu, rămâne de văzut.
O grupare, iarăşi, foarte interesantă, care începuse/ se manifestase (şi) pe alte coordonate este cea a lui Theodor Baconschi. Pe „capul” căreia s-au pus multe alte pariuri.
S-a spus, mai întâi, că este o grupare pro Băsescu. Pe care, ulterior, pe parcursul campaniei electorale, Traian Băsescu o va anexa.
S-a vorbit îndelung şi despre gruparea politică închegată sub coordonarea/şi în jurul lui Mihail Neamţu. Neamţu a şi declarat, sus şi tare, pentru oricine vrea să îl asculte, că dreapta politică a dezamăgit până acum. Poate că, într-adevăr, NOUA REPUBLICĂ are şanse de a face mai mult.
Dar, în primul rând, şansa pe care aceste noi grupări o pot materializa este să aducă în ringul politic forţe care nu mai erau interesate, oameni care nu mai credeau, de mai multă ori mai puţină vreme, într-o atitudine pe plan politic.
Dezbateri aprinse s-au produs şi în jurul revistei „22”, ba chiar şi în paginile ei.
În interiorul USL, precum şi al PSD, frământări. Fireşti. Discuţii.
L-am audiat pe Adrian Năstase susţinând că el nu vrea să fie un om de prim-plan, dar nici unul care să conducă din umbră. Că face un pas (mai) în spate şi îl lasă pe Victor Ponta în lumina reflectoarelor.
Moartea lui Ghadaffi
Pe plan extern, moartea lui Muammar el Ghadaffi a închis un capitol şi a deschis un altul. A pus capăt speculaţiilor despre viitorul Libiei. În timp, Libia se poate deschide spre lume – căci până acum numai „deschisă” nu a fost. Este o şansă extraordinară pentru turism, dar şi pentru cultură – şi civilizaţie. Oricum, este o ţară care are imperioasă nevoie de primenire. La această oră, Libia este pe ultimul loc între ţările din Africa de Nord. Războiul a distrus ţara. Chiar fără distrugerile şi ororile războiului, Libia avea nevoie, de multă vreme, de cel puţin un deceniu sau două (poate chiar trei) de un lifting serios. Dar lumea se uită şi spre petrolul din Libia, nu doar spre… turism. Este şi unul din motivele plauzibile pentru care Rusia pune la bătaie sume în valoare de câteva milioane de dolari, „dedicate” reconstrucţiei din Libia.
text Mihail Gălătanu, foto Agerpres