Oana Stoica Mujea a început cu o serie fantasy pentru tineri la „Tritonic” – seria „Dinastiile” – si a continuat cu mystery & thriller la „Crime Scene”. A vândut la fel de bine ambele genuri; acum pregăteşte un nou volum unde cele doua direcţii literare se întrepătrund… Cine este este OSM şi cum de le poate face pe toate?
Ai aflat de curând fericita veste privind admiterea în Uniunea Scriitorilor din România. A fost grea lupta? Pe cine a trebuit să convingi? Cum te-ai simţit în momentul în care ai aflat? Te-ai simţit mai scriitor?
– Ce luptă nu e grea? Toate sunt grele. Da, a fost o luptă grea, cu contestaţii, zbateri din aripi, nervi duşi la extrem, aşteptări şi tăceri lungi, în care nu poţi discuta decât tu cu tine, ca nu cumva cineva, Doamne fereşte, să interpreteze că încerci să intri pe uşa din dos, într-un alt mod decât s-ar dori. Cu toate că se mai intră şi aşa.
Dar am strâns din dinţi, am avut răbdare şi am dus mai mult lupte interioare. Restul bătăliei n-a mai depins de mine. Oricum, e ca în politică: putere şi opoziţie, nu ştiu dacă s-a abţinut cineva. De convins trebuie să convingi pe toată lumea. Dacă nu calitativ, măcar că nu te vei lăsa de scris. Că vei continua să rupi condeiul şi vei depune, măcar la doi ani, o carte acolo. Încă mai am multă lume de convins, chiar dacă acum sunt membru, pentru că se aşteaptă de la mine cărţi din ce în ce mai bune. Iar asta e o responsabilitate. Deja nu mai ai cum să dai înapoi. S-a reproşat pe şoptite că sunt un scriitor comercial, acum trebuie să dovedesc că pot fi şi altfel, ceea ce, la drept vorbind, mă cam încurcă. Pentru că n-am de gând să neg, sunt un scriitor comercial. Cum să fiu altfel, când piaţa asta cere? Eheee, când am primit telefonul şi mi s-a spus „Am să-ţi dau o veste”, am ştiut imediat despre ce e vorba. N-am putut să reacţionez în nici un fel vreun sfert de oră, după care am început să sun pe toată lumea, să dau mai- luri etc. Am fost între panică şi fericire dusă la extrem. Am mai spus, nu mă simt nici mai frumoasă, nici mai deşteaptă, dar nici mai scriitor. Însă, da, acum mă simt mai responsabilă. Să ne înţelegem. Trei ani de zile sunt rezident, până o să intru membru cu drepturi depline mai durează. Poate fi chiar şi un an dacă scot o carte excepţională şi conving comisia că merit să fiu titular. Momentan nu se pune problema unei candidaturi.
Cât de uşor sau greu treci de la un gen literar la altul? De la fantasy la crime? Cum se produce trecerea?
– Există stări de spirit. Eu le numesc „evadări”. Când scriu fantasy e clar că „evadez”. Creez lumea mea, în funcţie de starea de spirit pe care o am. Ucid creaturi sau le fac să se îndrăgostească, pentru ca mai apoi să le ofer o iubire imposibilă. Cele posibile mi se par a fi, totuşi, prea ideatice. Dar uneori îmi mai ies şi aşa dacă sunt într-un moment din acela de tipul: „viaţa e frumoasă”. În mod normal – sigur, s-ar putea să greşesc – un fantasy ar trebui să modeleze tânărul cititor, să nu i se servească pe tavă greutăţile vieţii, dar nu mă pot abţine. Dacă nu le află din cărţi le vor afla pe propria piele. Parcă e mai bine să-i pregătesc eu înainte de-a da ei cu capul. Şi când s-o întâmpla să o facă, să-şi amintească de mine. Dacă mai pot discerne în momentele de greutate. Dar să revin la întrebare. Trec si greu şi uşor de la un gen la altul. De exemplu, Dumnezeu ştie de ce, iarna îmi place să scriu fantasy, cu toate că urăsc iarna, iar vara sunt adepta poliţistelor. Nu ştiu dacă e ceva pur mental, ceva ce ţine de automatism. Dar, dacă e neapărat nevoie, trec de la un gen la altul oricând, acum depinde ce şi cum mi se „porunceşte”. Lucrez şi la „poruncă”, nu numai la inspiraţie. Şi ca să fiu şi mai explicită: fantasy-ul e portiţa mea spre alte lumi. Portiţa care-mi dă posibilitatea să călătoresc oriunde şi să cunosc personaje pe care altfel nu aş fi avut cum să le cunosc. Când scriu cărţi poliţiste e altceva. Mă ancorez mult în realitate. Am un personaj care e un fel de jumătate a mea: Iolanda Ştireanu. Ea a trăit întotdeauna în mine şi şi-a dorit, în cele din urmă, să iasă la iveală. Să fie aşa cum e: cinică, răutăcioasă, cu sânge rece, fără sentimente, nepăsătoare, dar, în acelaşi timp, îşi doreşte să facă dreptate. Cu toate fobiile ei, cu toate temerile şi depresiile, ea este cea care reuşeşte să aducă criminalii în faţa legii. Şi când nu reuşeşte, îi omoară, dar să nu mai spuneţi asta. E secretul nostru. Mă bucur că nu m-ai întrebat ce-mi place să scriu mai mult, pentru că nu aş fi răspuns.
Cum şi când ai timpul şi starea pentru scris? Sunt clipe speciale? Ore ale zilei?
– Timp am, în special, seara. Rar de tot ziua. Oricum, inspiraţia mea din timpul zilei e destul de incertă. N-am idee dacă e mai bine să scriu noaptea sau ziua, scriu când simt şi de mulţi ani de zile întunericul îmi oferă acea poartă spre lumea mea, doar a mea. Lumea în care nu are nimeni voie să pătrundă. Da, uneori sunt ore magice care mă strigă. Şi e greu să ignori acele urlete din capul tău, aşa că mă pun şi scriu. N-aş şti să spun dacă sunt ore speciale. Ele mă cheamă. Ţipă la mine ca nişte demoni. Uneori îmi spun imperativ „ACUM!” Iar eu mă supun, pentru că, dacă n-aş face-o, probabil acele ore ar deveni violente, iar violenţa, ca în orice relaţie, e inacceptabilă. Hai să zicem că în mintea mea e ca pe timpul inchiziţiei, pentru a nu mă tortura spun tot. Asta denotă că sunt o fire slabă şi îi pârăsc pe toţi, literar vorbind, decât să mi se aplice vreo metodă neplăcută de tortură.
Care sunt proiectele de viitor? Va mai apărea şi un alt gen nou în preocupările tale? Gurile rele spun că ai vrea să coteşti spre dramaturgie? E adevărat?
– Proiectele de viitor, multe dintre ele, nu vizează neapărat cărţile. Sigur, cărţile, în momentul ăsta, sunt cele mai importante. Şi vor fi. Multe sunt scrise şi lăsate la păstrare. Nu ştiu ce aşteaptă. Poate că nu e vremea lor sau nu mai am eu încredere în ele. Nu că viceversa n-ar fi la fel de adevărată. Altele se scriu. Există şi proiecte individuale, tot în lumea cărţilor, dar şi proiecte care au legătură cu Tritonic şi Crime Scene Publishing. Sunt prea multe pentru a putea fi detaliate, iar unele dintre ele sunt absolut geniale. Recunosc că nu-mi aparţin, dar încă prefer să păstrez suspansul. Suspansul uneori s-ar putea să fie bun. Cine ştie, s-ar putea ca două nebune să vină pe piaţa cărţii cu o bombă. Sau, de ce nu, cu un fâs. Vom vedea. Viitorul e incert, aşa că-l las pe el să mă călăuzească. Deja a apărut un alt gen în preocupările mele, dar voi fi sinceră, habar nu am în ce categorie să-l încadrez. Şi va fi şi o carte pentru copii, pe care o voi scrie împreună cu Candice Luana Dragota. I-am promis, acum nu mai scapă de mine. Să-i fie învăţătură de minte şi să nu mă mai pună să promit. Ei, da, cotesc şi spre dramaturgie. Am o piesă comercială şi vreo două în genul Faust, iar alta inspirată din Euripide. În curând sper să reuşesc să pun la punct şi o altfel de piesă, ceva ce eu cred că nu s-a mai scris până acum. Dar shhht.
„Proiectele de viitor, pentru moment, sunt ţinute sub cheie. Am ceva surprize despre care n-am vorbit nici măcar cu pisicile. Şi aici nu mă refer la dramaturgie. Îmi place teatrul. Încă nu ştiu eu să scriu piese comerciale, dar învăţ. Acum am un proiect, dar e mai abstract. Adică puţin fantastic, împletit cu fizică cuantică şi filosofie. Am eu în cap ideea că trebuie să schimb mentalităţile, aşa a început şi piesa asta. Dar să vedem. Mentalităţile sunt greu de schimbat.”
Care este secretul unul, scriitor tânăr?
– În primul rând, trebuie să gândeşti de la celălalt capăt. Când te apuci de scris, trebuie să îţi imaginezi că ai romanul terminat, că ai editura care te vrea şi cititorii care te merită. Şi să crezi cu tărie că vei reuşi. Nu e suficient să crezi aşa, doar de dragul de-a crede, trebuie să lupţi. Sunt multe lupte de dat. La început am crezut în conflictul dintre generaţii, mai ales că scriitorii cu experienţă s-au dezis imediat de mine, dar pe parcurs mi-am dat seama că asta e ori prostie, ori invidie, ori vreo frustrare ce nu vrea să iasă la iveală. Lucia Verona mi-a dovedit că nu există aşa ceva – conflict între generaţii – şi că putem convieţui unii cu ceilalţi, ba chiar ne putem şi ajuta. Acum oamenii au început să-i mai accepte pe cei tineri. Unii sunt foarte tineri, au chiar şi paisprezece ani şi vă spun cu mâna pe inimă că sunt deosebit de talentaţi. Depinde de noi, ceilalţi să-i lăsăm să înflorească, să îi încurajăm şi să le dăm şansa lor pe piaţa cărţii. Pentru că fiecare are locul lui. Fiecare îşi găseşte cititorii lui. Scriitorul tânăr trebuie să se zbată şi să le dovedească tuturor că poate, că merită şi să nu se dea bătut indiferent de ce vijelii ar întâmpina. Eu nu am dovedit încă tot, dar „de mă voi scula…” n-am să popesc pe nimeni, însă, sunt sigură că în timp voi dovedi mai mult decât până acum. Şi aşa ar trebui să gândească orice tânăr aspirant. Iar în încheiere, aş vrea ca ei să ştie că eu sunt aici şi îi susţin şi oricând au nevoie de un sfat nu trebuie decât să caute pe google pentru a da de mine.
