Avem un ochi în plus. Ar fi bine să știm unde anume îl avem, pentru ca dimineața, când ne spălăm pe ochi, să ne spălăm pe toți trei odată. Soacra dintr-o cunoscută povestire a lui Ion Creangă pretindea că are al treilea ochi la ceafă. Dar era în mod evident o invenție a ei, ca  să le facă pe nurori să creadă că sunt mereu supravegheate.

Gheorghe Urzică, autorul cărţii Vindecarea personalităţii prin vis, ne asigură cu toată seriozitatea că avem un al treilea ochi. Dar nu ne dă coordonatele lui.

În schimb ne pune la dispoziţie o informaţie extrem de preţioasă:

„Deschiderea  celui de-al Treilea Ochi este anunţată, în vis, prin simbolul cinematografului în care se rulează un film. În urma unui astfel de vis, apare şi se instalează treptat fenomenul de clarauz şi clarvedere a imaginilor onirice dintr-o poveste karmică sau arhetipală, care ni se adresează direct.”

Cu alte cuvinte, nu ştim unde se află ochiul, dar suntem anunţaţi ori de câte ori se deschide. Dacă visăm un cinematograf în care rulează un film (rulează, nu se rulează, cum spune autorul), înseamnă că s-a deschis.

Ne  putem, însă, întreba  ce  făceau  bieţii oameni pe vremea când încă  nu se inventase cinematograful. Ce trist! Li se deschidea ochiul şi ei habar n-aveau.

Asemenea  bazaconii găsim cu zecile în cartea lui Gheorghe Urzică. El  îşi povesteşte visele şi le interpretează dezvoltând o falsă ştiinţă. După opinia sa:

„…fiinţe impersonale venite  din  alte lumi vin să ne provoace trăiri ale minţii inferioare, raţionale, trăiri pasionale, pentru a se hrăni cu energia  acestora, fiindcă  sunt trăiri  de iubire fizică şi de ură, de răzbunare, care devin consumatoare  de  energie  vitală, oferind  pentru aceste fiinţe o sursă indispensabilă de hrană.”;

„În cazul în care ne dăm seama că suntem atacaţi în vis de astfel de fiinţe, este obligatoriu să ne acoperim găurile negre cu lumină solară sau spiritualizată, prin rugăciune şi respectarea legilor divine, prin meditaţie, pentru remedierea  dinamicii  chakrelor. Dacă   nu  am  luat măsuri  imediate, ne va cuprinde o  stare de obnubilaţie şi neputinţă.”

„Este  necesar să ne acoperim găurile negre cu lumină solară”… Am  face şi chestia asta, dar nici despre găurile negre nu ni se spune unde se află.

*

În 1951, când Stalin încă trăia şi era glorificat  ca un zeu, deşi trimisese la  moarte,  din motive  politice,  milioane  de  oameni, Mihai Beniuc a publicat un volum de versuri intitulat Steaguri. În acelaşi an îi apăruse volumul Cântec pentru tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, astfel încât s-a  simţit dator  ca  în  Steaguri  să  includă  şi poeme  închinate dictatorului de la  Moscova. Faptul în sine este ruşinos şi reprobabil, dar aici nu  judecăm  pe nimeni din punct de vedere moral. Ceea   ce  ne  interesează  este  lipsa  de valoare a textelor, care nici nu pot fi considerate poeme, ci caricaturi de poeme.

Simulând un entuziasm dus până la beatitudine, autorul îşi imaginează    cum se ridică din România mii de cântece, ca nişte stoluri de păsări călătoare,  trec graniţa de Est  a ţării şi se îndreaptă     toate    spre    sediul    Partidului Comunist al Uniunii Sovietice:

„Zboară  fără  de  popasuri/ Prin  văzduh muzici şi glasuri,/ Zi şi şi noapte zboară, trec,/ Zboară, trec şi se întrec/…/ Coruri ce nu se mai gată/  Ziua  toată, noaptea  toată./ Da’  nu-s păsări  călătoare/  Către  ţări pierdute-n zare,/ Nu-s  cocori, nici rândunele,/ Bătute  de vremuri grele, –/ Ci  sunt cântece şi gânduri/ Ce tot  pleacă  rânduri-rânduri/  Şi    pe  nor  şi  pe senin/ Pân-departe la Kremlin.”

Lipsa  de  bun-gust este  dovedită   şi  de preluarea unor elemente specifice poeziei populare. Să  exploatezi  candoarea folclorului ca  să   faci  poezie  propagandistică   –  iată   o inadecvare grotescă. Este ca şi cum l-ai obliga pe un copil să joace într-un film pentru adulţi. Iată cât de fals sună această folclorizare forţată:

„Cântecele  und’se lasă?/ Tocmai la Stalin acasă/ Şi   cu aripe măiestre/ Bat la dânsul în ferestre:/ «Staline, iubitul nost’,/ Drumul greu şi  lung  ne-a fost,/  Dar   de-ar mai  fi  fost pe-atât,/ Tot nu ne-ar fi fost urât./ Că lumina din  Kremlin/ Ne-a făcut   cerul  senin./ Şi învăţătura  ta/ Luminatu-ne-a  calea./ Staline, de ziua ta/ Iată şi noi ţi-om ura/ Cu  cuvinte româneşti,/ Româneşti şi bătrâneşti:/ La mulţi ani să ne trăieşti!/ Pentru pace-ntre popoare,/ Pentru clasa muncitoare!»”

Dacă ar trăi azi, poetul ar povesti probabil cum stolurile de cântece din România traversează Atlanticul  şi bat în ferestre la Casa Albă.

 

text Alex. Ștefănescu,  ilustrație Linu

Taguri: nr. 12 / decembrie 2011 Tweet

Wednesday, December 7th, 2011 at 12:36 pm, CULTURA MASS-MEDIA, RSS feed