Avem un ochi în plus. Ar fi bine să știm unde anume îl avem, pentru ca dimineața, când ne spălăm pe ochi, să ne spălăm pe toți trei odată. Soacra dintr-o cunoscută povestire a lui Ion Creangă pretindea că are al treilea ochi la ceafă. Dar era în mod evident o invenție a ei, ca să le facă pe nurori să creadă că sunt mereu supravegheate.
Gheorghe Urzică, autorul cărţii Vindecarea personalităţii prin vis, ne asigură cu toată seriozitatea că avem un al treilea ochi. Dar nu ne dă coordonatele lui.
În schimb ne pune la dispoziţie o informaţie extrem de preţioasă:
„Deschiderea celui de-al Treilea Ochi este anunţată, în vis, prin simbolul cinematografului în care se rulează un film. În urma unui astfel de vis, apare şi se instalează treptat fenomenul de clarauz şi clarvedere a imaginilor onirice dintr-o poveste karmică sau arhetipală, care ni se adresează direct.”
Cu alte cuvinte, nu ştim unde se află ochiul, dar suntem anunţaţi ori de câte ori se deschide. Dacă visăm un cinematograf în care rulează un film (rulează, nu se rulează, cum spune autorul), înseamnă că s-a deschis.
Ne putem, însă, întreba ce făceau bieţii oameni pe vremea când încă nu se inventase cinematograful. Ce trist! Li se deschidea ochiul şi ei habar n-aveau.
Asemenea bazaconii găsim cu zecile în cartea lui Gheorghe Urzică. El îşi povesteşte visele şi le interpretează dezvoltând o falsă ştiinţă. După opinia sa:
„…fiinţe impersonale venite din alte lumi vin să ne provoace trăiri ale minţii inferioare, raţionale, trăiri pasionale, pentru a se hrăni cu energia acestora, fiindcă sunt trăiri de iubire fizică şi de ură, de răzbunare, care devin consumatoare de energie vitală, oferind pentru aceste fiinţe o sursă indispensabilă de hrană.”;
„În cazul în care ne dăm seama că suntem atacaţi în vis de astfel de fiinţe, este obligatoriu să ne acoperim găurile negre cu lumină solară sau spiritualizată, prin rugăciune şi respectarea legilor divine, prin meditaţie, pentru remedierea dinamicii chakrelor. Dacă nu am luat măsuri imediate, ne va cuprinde o stare de obnubilaţie şi neputinţă.”
„Este necesar să ne acoperim găurile negre cu lumină solară”… Am face şi chestia asta, dar nici despre găurile negre nu ni se spune unde se află.
*
În 1951, când Stalin încă trăia şi era glorificat ca un zeu, deşi trimisese la moarte, din motive politice, milioane de oameni, Mihai Beniuc a publicat un volum de versuri intitulat Steaguri. În acelaşi an îi apăruse volumul Cântec pentru tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, astfel încât s-a simţit dator ca în Steaguri să includă şi poeme închinate dictatorului de la Moscova. Faptul în sine este ruşinos şi reprobabil, dar aici nu judecăm pe nimeni din punct de vedere moral. Ceea ce ne interesează este lipsa de valoare a textelor, care nici nu pot fi considerate poeme, ci caricaturi de poeme.
Simulând un entuziasm dus până la beatitudine, autorul îşi imaginează cum se ridică din România mii de cântece, ca nişte stoluri de păsări călătoare, trec graniţa de Est a ţării şi se îndreaptă toate spre sediul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice:
„Zboară fără de popasuri/ Prin văzduh muzici şi glasuri,/ Zi şi şi noapte zboară, trec,/ Zboară, trec şi se întrec/…/ Coruri ce nu se mai gată/ Ziua toată, noaptea toată./ Da’ nu-s păsări călătoare/ Către ţări pierdute-n zare,/ Nu-s cocori, nici rândunele,/ Bătute de vremuri grele, –/ Ci sunt cântece şi gânduri/ Ce tot pleacă rânduri-rânduri/ Şi pe nor şi pe senin/ Pân-departe la Kremlin.”
Lipsa de bun-gust este dovedită şi de preluarea unor elemente specifice poeziei populare. Să exploatezi candoarea folclorului ca să faci poezie propagandistică – iată o inadecvare grotescă. Este ca şi cum l-ai obliga pe un copil să joace într-un film pentru adulţi. Iată cât de fals sună această folclorizare forţată:
„Cântecele und’se lasă?/ Tocmai la Stalin acasă/ Şi cu aripe măiestre/ Bat la dânsul în ferestre:/ «Staline, iubitul nost’,/ Drumul greu şi lung ne-a fost,/ Dar de-ar mai fi fost pe-atât,/ Tot nu ne-ar fi fost urât./ Că lumina din Kremlin/ Ne-a făcut cerul senin./ Şi învăţătura ta/ Luminatu-ne-a calea./ Staline, de ziua ta/ Iată şi noi ţi-om ura/ Cu cuvinte româneşti,/ Româneşti şi bătrâneşti:/ La mulţi ani să ne trăieşti!/ Pentru pace-ntre popoare,/ Pentru clasa muncitoare!»”
Dacă ar trăi azi, poetul ar povesti probabil cum stolurile de cântece din România traversează Atlanticul şi bat în ferestre la Casa Albă.
text Alex. Ștefănescu, ilustrație Linu