Benidorm, Manhattan-ul Spaniei

August 1st, 2007, Liliana Petrus

De vreme ce există cărţi, filme, muzică şi internet, n-ai să vezi o zonă din lumea asta care să-mi fie total străină. Sigur că ador călătoriile pe bune, dar nici cele imaginare nu sunt de lepădat. Confruntarea dintre un loc „construit” de mine, din sursele amintite, şi locul real, dacă am norocul să-l vizitez, îmi este cel mai frumos dintre jocurile posibile. Uneori câştig detaşat, alteori pierd „la greu”. Dar nu mi s-a întâmplat niciodată să fiu total paralelă cu subiectul. Şi să nu am ce compara. Până luna trecută, în Benidorm!

Inainte de-a pleca în Spania, aşadar, mi-am convocat imaginaţia la o şedinţă fulger. L-am combinat pe Don Quijote cu Almodovar (why not?), ilustraţia muzicală Paco de Lucia, timp de-o fiesta, să zicem, sau de-un flamenco. A ieşit o imagine chiar frumoasă! Un loc special, cu nostalgii medievale, numai bun de explorat. încântată, nevoie mare, hai la drum! Mai exact, la aeroport. Când am ajuns în Benidorm, însă, nici urmă de Spania mea. Mărturisesc, cinstit, că n-am înţeles nimic din ceea ce era în jurul meu. Cel puţin la prima vedere. Mă aflam într-un fel de Manhattan, cu hoteluri subţiri, cam zgârie-nori, astfel încât anulau orice dimensiune orizontală. O risipă de vertical grandioasă, la o adică, dar şi puţin cam năucitoare. Când am privit prima oară Mediterana, din Grand Hotel Bali, „casa” mea pentru o săptămână, de la etajul 48, s-a declanşat, automat, „butonul” de auto- răutate primară. Biata mea imaginaţie n-a fost niciodată atât de umilită: „Păi, vezi, deşteapto, că nu te-a dus inteligenţa la aşa ceva?!”

A doua zi aveam întâlnire cu doamna Rosa Villacanas, director Serhs Tourism, partenerul local al agenţiei Prestige Tours, din Bucureşti, care ne-a invitat în Benidorm. Ne-am împrietenit imediat, că n-am avut încotro. Este genul de om pe care n-ai cum să nu-l îndrăgeşti. Caldă, modestă, cu mult simţ al umorului şi cu… mult bun simţ. Prima dată am întrebat-o ce-i cu Manhattan-ul ăsta aici. Şi uite-aşa am aflat că imaginaţia mea nu este, totuşi, chiar idioată. Doar că nu luase în calcul şi faptul că spaniolii se mai joacă, uneori, de-a zgârie-norii. Benidorm-ul este denumit chiar Manhattan-ul Spaniei. Un concept turistic modern, gândit pe verticală din cel puţin două motive. Primul ţine de spectacol, o pădure de coloşi, pe malul mării, având, într-adevăr, un anume efect cinematografic. Al doilea motiv este practic, de-a dreptul. Numai un complex de clădiri- gigant (întins pe verticală, că la sol nu prea mai e loc) poate face faţă valului turistic aflat mereu în creştere. Anul trecut, de pildă, peste patru milioane de turişti şi-au petrecut vacanţa aici. Benidorm-ul este, de departe, emblema plajelor din Costa Blanca şi vedeta estivală a Spaniei de est.

După ce am înţeles toate astea, a urmat şi întrebarea de baraj: „Dar unde este, totuşi, Spania?” Simplu, în spatele blocurilor. Şi printre, dincolo, peste ele. După o paella cu fructe de mare, stropită cu un pahar de sangria, la unul dintre cele peste o mie de restaurante din zonă, şi, mai ales, după o plimbare prin oraşul vechi, medieval, încă, în toate cele (şi în care, apropo, s-a născut Julio Iglesias), chiar am început să-l fericesc pe turistul din Benidorm. Are la dispoziţie tot ce şi-ar putea dori într-o vacanţă. Mediterana în faţă, munţii în spate, cazarea în Manhattan, masa în Indonezia sau Italia (restaurante cu specific). Cât priveşte posibilităţile de distracţie, mi-ar trebui o revistă doar ca să le enumăr. într-un fel sau altul, Benidorm este o lume în miniatură. Azi vrei să mergi în Egipt, de pildă, nici o problemă! Terra Mitica te aşteaptă. Un parc tematic senzaţional, un fel de tunel al timpului şi al spaţiului care te duce urgent în Grecia antică, Roma sau Islanda. Mâine pofteşti în Africa, nimic mai simplu! Terra Natura, un fel de grădină zoologică modernă, cu peste 1.500 de animale, aproape în libertate, îţi oferă o adevărată aventură. Dacă mai rezişti la atâtea senzaţii tari, Mundomar-ul, un alt parc tematic, te ademeneşte cu prietenia delfinilor, focilor sau a păsărilor flamingo. Apoi jocurile de apă din Aqualandia, prea multe şi spectaculoase ca să le epuizezi într-o zi. Şi uite-aşa se duce sejurul, mereu prea scurt. Ca să ai iluzia că-l lungeşti, cumva, poti folosi şi nopţile. în discoteci, peste 30 la număr, într-o croazieră, cu sau fără insula Tabarca, ori în Torrejo, o piaţă-spectacol, cu artişti de tot felul, puşi pe „artă în direct”. Nopţile cele mai spaniole, însă, se petrec în Tapas bars, nişte localuri tradiţionale în care se mănâncă un fel de sandvişuri mici, cu diverse specialităţi din carne sau peşte, şi se bea sangria, din greu, la mese şi pe (sub) scaune de regulă sub formă de butoaie.

Pentru şi mai multă Spania, desigur, trebuie să ieşi din Benidorm. Chiar dacă te doare sufletul să mai sacrifici încă o zi-două de plajă. Dar poţi să nu vezi Valencia, de pildă, când eşti la doar 100 de kilometri de ea? Nici vorbă, nu mi-aş fi iertat-o niciodată! Apoi oraşele Alicante şi Calpe, satele medievale Guadalest şi Agres, cascadele din Callosa d’en Saria, livezile de nisperos… Adică Spania aceea aurie şi tânguitoare, tandră şi obosită de atâta frumuseţe, din imaginaţia mea. Dacă tot am găsit-o, la locul ei, Manhattan-ul din Benidorm mi-a devenit chiar simpatic. Da, un experiment turistic grandios. Şi, mai ales, al naibii de reuşit!