„Mama ei de tranziţie!?“ este titlul unui film al cărui scenariu este semnat de Bogdan Ficeac, la fel romanul „Vremea hienelor“, sau volumul de eseuri „România captivă“. Oare toate acestea au vreo legătură?

❙     L-am cunoscut pe Bogdan Ficeac prin anii ’80 la Solaris, la Casa de cultură a studenţilor. Un cenaclu SF. Acestea au fost începuturile într-ale scrisului? Cu ce ai debutat în 1982 în Argeşul?

Începuturile  au fost mai mult o întâmplare, să-i spunem  fericită. Tatăl meu mi-a făcut  cadou  o micuţă maşină  de  scris chinezească pe  care, fireşte, am  înregistrat-o imediat la miliţie. Am început să învăţ a scrie la maşină copiind  articole   din   ziare.  După   un  timp m-am  plictisit  şi  m-am gândit  să   scriu  o povestire, mai ales că am citit în Ştiinţă şi tehnică despre un concurs de  literatură SF. Am trimis povestirea şi am avut  plăcuta surpriză să iau premiul  revistei  Magazin. A fost debutul unei îndelungate şi frumoase colaborări cu Dorel Dorian. Povestirea premiată n-a apărut decât  după vreo doi  ani.  În acelaşi timp, am descoperit  lumea  semiclandestină   a  fandomului SF românesc. Am fost printre  membrii  fondatori  ai cenaclului  piteştean  Antarg,  patronat de revista de cultură Argeş. În Argeş am debutat cu povestirea Pasărea (mai mult fantastică decât SF), după care au urmat  alte povestiri publicate  în Argeş, în Magazin, în Suplimentul literar artistic al Scânteii tineretului…

❙     Unde ai ajuns cu SF-ul, de ce ai abandonat?

Am cules, în materie  de premii, cam tot ce se  putea   culege  pe  plan  naţional, inclusiv marele   premiu   al   UTC  pentru   povestirea Steaua  din Poiana Gorunului. Redactorul-şef al revistei Ştiinţa  şi tehnică, Ioan Albescu, a decis să rişte publicarea ei în Almanahul Anticipaţia, deşi avea  temeri  că pot apărea reacţii neplăcute din  partea  cenzurii comuniste. Personajul central al nuvelei  era un soi de dictator paranoic  şi poate  doar un astfel  de  incident mai lipsea pentru ca literatura şi în general mişcarea SF să fie interzise  definitiv, după ce abia ajunseseră să fie tolerate  sub denumirea  de  „anticipaţie  tehnico-ştiinţifică”.  Am scris şi un roman SF, Oameni  de rezervă, ce ar fi trebuit publicat  la Albatros, dar era în fiecare  an  trecut  la  „rezerve” de  către cenzorii Consiliului  Culturii  şi  Educaţiei Socialiste.  Condiţia  era  să  modific   finalul, să  schimb personaje care nu corespundeau moralei socialiste   etc.   etc., lucruri  pe  care   nu  le puteam  face pentru  că n-ar mai  fi fost romanul meu. Abia după revoluţie, în 1994, a fost publicat  de Ştiinţă   şi tehnică, în 1995 a primit premiul  ARSFan, iar în 2004 a fost dramatizat radiofonic la  Radio  România.  După  revoluţie n-am mai  scris  SF  (cu o  singură excepţie), poate pentru  că au apărut o mulţime de alte oportunităţi. În timpul comunismului, mişcarea  SF nu  era  doar o emulaţie literară, ci o stare de spirit, o veritabilă şi entuziastă evadare  din  absurdul cotidian, o aşteptare  înfrigurată a şedinţelor de cenaclu, dar mai ales a consfătuirilor   naţionale  cu   celebrele    lor „cenacluri  de  noapte”, când  te  întâlneai  cu semeni întru visare, când aflai de cele mai noi romane   SF  occidentale  pe  care  Dan  Mihai Pavelescu, dar şi alţii, le traduceau şi le transmiteau  din  mână în mână spre a fi citite (de publicat  nici nu putea fi vorba  la vremea  respectivă), când  se  proiectau  în cerc  restrâns  filme  SF  procurate  pe  canale   clandestine… După revoluţie, a venit libertatea peste noi şi ne-am răsfirat.

❙     De unde saltul de la fizică la jurnalism?

De la colaborarea cu Dorel Dorian la revista Magazin. Pe lângă povestirile SF scrise pentru revistă, Dorel Dorian mi-a propus să vin şi cu articole ştiinţifice, dat fiind faptul că jurnalismul de  ştiinţă  presupune  şi o consistentă pregătire în domeniu. Am început cu câte un articol, apoi cu pagini  tematice întregi, în special pe domeniile ce îmi erau familiare: laseri, biotehnologii, automatizări etc.

❙     În CV-urile pe care le-am depistat pe internet apari ca jurnalist la România liberă din 1989. Cum din 1989, explică-mi te rog?

La  vremea   respectivă,  revista   Magazin aparţinea de  redacţia României  libere.  Dorel Dorian, în virtutea colaborării mele cu revista, mi-a propus să trec la gazetărie, având în vedere  că urma  să  se vacanteze un post de redactor prin pensionarea titularului.  Era  o propunere incitantă, dar  însemna o cotitură fundamentală  în viaţa mea.  Decizia nu era uşoară, dar nici nu aveam  prea mari speranţe că  cercetarea   românească  va   putea   să-şi revină prea  curând  din  marasmul  în care  o adâncise regimul comunist, pentru ca şi eu să am  o şansă la viitorul pe care mi-l imaginasem în facultate. În ianuarie ’89 s-a eliberat un post, dar  nu la Magazin, ci la România liberă. Am acceptat  în ideea  că mă voi transfera ulterior  la revistă („intrarea” în presă era dificilă la  acea  vreme,  transferurile  ulterioare nemaifiind  o   problemă).  Dar  Rl  nu  avea redactor  specializat pe ştiinţă, aşa  că mi s-a repartizat respectivul  domeniu. La ziar, însă, era  un cu totul alt  „mod de  lucru”.  Scriam uneori o întreagă pagină tematică, cu trimitere de la prima  pagină – spre exemplu  despre automatizări  –, aşteptam  să  fac  corecturile până  i se dădea  bunul  de  tipar, pentru  ca a doua zi să nu văd nimic în ziar; tot cuprinsul fusese  refăcut în cursul  nopţii ca  urmare   a unui discurs al „tovarăşului”, în care se pronunţa împotriva     automatizărilor      ce ameninţau statutul muncitorilor. Şi  alte  asemenea  exemple… În plus, discuţiile libere  de genul  celor purtate  cu Dorel Dorian nu prea mai  erau  posibile  aici.  Eram  avertizat să  fiu atent la ceea ce vorbesc, că deja „se discutase” problema  mea, că ar  trebui  să  nu  mai  fac glume  „interpretabile”. Abia mai  târziu mi-am  dat  seama   că   eram  poate  ultima problemă a Rl din  acea perioadă. O perioadă  în care  se  petreceau   lucruri  ciudate,   inexplicabile pentru mine: un gazetar  de teren căruia îi citeam  constant  rubrica  de  fapt  divers, pe numele  său  Petre  Mihai  Băcanu,  a dispărut brusc  din   redacţie,  apoi   a  dispărut  Anton Uncu, de care mă ataşasem încă de pe vremea  când  conducea  Magazin,  a dispărut şi Dorel Dorian şi nimeni nu dorea să discute  cu mine subiectul dispariţiilor; eram privit cu reţinere, sfătuit să-mi văd de treabă şi, ca de obicei, să fiu atent  la  ceea  ce vorbesc. Între  timp, am intuit că se petrecea ceva mult mai grav. L-am vizitat  pe Dorel Dorian acasă (m-am gândit că poate era bolnav) şi m-a întrebat de la bun început dacă n-am observat tipul care stătea la uşa blocului, pentru  că n-ar fi indicat să se afle că vin în vizită la el; i-am spus că l-am văzut – am înţeles că trebuia  să fi fost un agent  al Securităţii –, dar  am adăugat  că nu am nimic de ascuns, că am  venit  să  vorbim  despre  scris,  nu despre politică. De fapt eu aveam de rezolvat problema mea. Îmi pierdusem carnetul de partid pe care trebuia  să-l dau la semnat  în fiecare lună  când  plăteam  cotizaţia, îi mărturisisem fapta  secretarului de partid, mi-a spus că mă poate  acoperi  o  vreme, dar  nici el  nu poate risca în caz de control „de sus”. N-a mai venit nici un control. A venit revoluţia…

❙     Care au fost momentele importante ale căsniciei de aproape 20 de ani, cu Rl?

Probabil primul moment  important a fost revoluţia, când am apărat redacţia cu arma în mână. La  propriu. Fiind   cel  mai  tânăr  (şi poate cel mai inconştient redactor al Rl vizavi  de  ceea  ce se petrecea  cu adevărat  în ţară), m-am dus la subsolul Casei  Presei  de  unde  am primit un ZB vechi, cu care am început să fac de  gardă  în redacţie. Ţin  minte  că la un moment  dat  colegii  mai  în vârstă m-au chemat  pe  terasa  redacţiei  pentru  a  doborî un terorist  care se urcase  pe Pavilionul Expoziţional şi care, spuneau ei, ar putea  fi înarmat cu o puşcă cu lunetă aţintită spre  noi. L-am luat  în  cătare, cu cei  trei  colegi  înşiruiţi în spatele  meu, sfătuindu-mă cum să-l  împuşc înainte de a ne lovi el. Nu ştiu de ce, dar n-am putut să apăs  pe trăgaci; puţin probabil să-l fi nimerit,  dar  nu imposibil. După  câteva  zile am  aflat  că era  un soldat care  se urcase  pe acoperişul  Pavilionului pentru  a  lua  de  pe catarg   steagul   României  ca  să-i decupeze stema… Revoluţia a trecut, a venit libertatea, democraţia, au venit mineriadele, Rl n-a mai fost un simplu ziar, a devenit o stare  de spirit.  Primul  meu  editoria s-a numit Mafia şi puterea. Încă din  timpul revoluţiei  scrisesem despre filierele care vindeau prin consignaţii hainele  trimise  din  Occident  pentru  înmormântarea decentă  a  celor ucişi în revoluţie. Apoi jafurile s-au diversificat şi investigarea lor a rămas o constantă a activităţii mele jurnalistice.  Oricum, primul deceniu postrevoluţionar a  fost o perioadă  extraordinară  de jurnalism  romantic.  Aveai  sentimentul   că participi  în prima  linie  la  crearea  unei  alte lumi. Sunt amintiri pentru o viaţă… Din păcate, managementul Rl nu s-a  dovedit  nici pe departe atât  de  performant  ca  produsul jurnalistic Rl. Asocierea cu grupul  german  WAZ a marcat  începutul unui război de uzură, de pe urma  căruia, în  final, toată lumea  a avut de  pierdut.  Pentru  mine  personal, după  o scurtă activitate  la  grupul  Intact, a urmat  o perioadă tristă, timp de patru ani, de „şomaj” jurnalistic.

❙     Ai avut şi o lungă colaborare cu aproape  toate televiziunile importante,  cum vezi  acum  această   colaborare  şi   mai ales cum priveşti canalele de televiziune actuale faţă de cele ale anilor ’90?

Colaborarea mea cu televiziunile s-a desfăşurat pe două planuri. Unul a fost cel al scenaristului de  filme  de  ficţiune  (Martorii) sau  documentare (Tehnici de   manipulare),  celălalt era, şi este, al  realizatorului de  talkshowuri, de regulă politice, sau  de invitat la asemenea emisiuni. În primul caz, fireşte, mi-aş dori să repet experienţa de scenarist, în al doilea caz, nu ştiu dacă sunt diferenţe; îmi fac emisiunile aşa cum cred de cuviinţă, fără nici o  ingerinţă din   partea   patronatului.  Când sunt invitat, la fel, vorbesc ceea ce cred.  N-aş putea altfel şi nici nu mi s-a cerut vreodată să spun ceva ce nu cred.  Cât priveşte  prestaţia actuală a televiziunilor, mai  ales  a  celor  de ştiri, simt, fireşte, o insatisfacţie că prea multe emisiuni  toacă subiecte marginale în loc să se concentreze    pe   chestiunile    cu   adevărat importante. Dar înţeleg că televiziunile sunt tot mai  multe, iar  publicitatea, mai  ales  în condiţii de  criză, e tot mai  restrânsă,  aşa că sporirea audienţei a devenit obiectivul  principal.  Poate singurul…

❙     Nu pot să nu te întreb despre ultimul interviu luat lui Corneliu Coposu în 1995. Îţi poţi aminti câteva detalii? Cât a durat, pentru cine a fost realizat, ce îţi mai aminteşti despre patriarhul politicii româneşti?

Respectivul interviu  a fost realizat pentru Tele7abc şi a durat o oră. L-am sunat  pe domnul Coposu, era suferind, dar mă aprecia pentru editorialele mele, deşi  nu  ne  întâlnisem niciodată;  a  acceptat  să  vină.  Am vrut  să-i spun desfăşurătorul  emisiunii   (tuturor invitaţilor le comunicam  subiectele  şi întrebările, oricât  de  incomode ar  fi  fost, pentru  a  nu spune  în emisiune   că n-au informaţiile  sau documentele  necesare   pentru   a  răspunde), l-am avertizat că am  şi  întrebări incomode, dar n-a vrut să le afle. „În emisiune, Bogdane, în emisiune”, îmi răspundea invariabil. Pur şi simplu nu-l interesau întrebările, pentru că nu avea  nevoie  să-şi pregătească răspunsurile. Totul era atât de clar, de simplu, în mintea lui, încât nu încăpea nici o urmă de îndoială sau de  ezitare. Corneliu Coposu  nu  trăia pentru el, trăia pentru  ţară şi pentru neam. Am fost profund  impresionat de  seninătatea  acestui om care a trecut prin încercări cărora nu ştiu câţi dintre noi le-ar  fi  rezistat, dar  care  şi-a păstrat verticalitatea. „România nu are nevoie de  erudiţi, are  nevoie  de  caractere”,  spunea regele Carol I. Corneliu  Coposu a fost un veritabil caracter şi un mare om de stat. Poate singurul din  această perioadă postrevoluţionară. Cel puţin aşa  consider eu.  Am fost  plăcut suprins, când, cu câteva luni înainte de a pleca dintre noi, la ceremonia  în care i s-a acordat Legiunea  de  Onoare, după ce  „moştenitorii partidului” s-au înghesuit să-i fie alături pentru poza de grup, el întreba  „Unde-i Bogdan?  Să vină aici”. Ştiam că mă apreciază, dar n-am crezut  că mă  consideră  atât  de  apropiat lui încât prezenţa mea să fie necesară în acea fotografie.  M-am dus să-i fiu alături.  Fotografia aceea va fi întotdeauna lângă inima mea…

❙     Ai o impresionantă carte de vizită ca scriitor.  Tehnici de manipulare a avut şase ediţii din 1996 până în 2006. Cum îţi explici succesul acestui volum? Suntem manipulaţi sau noi îi manipulăm pe alţii?

În anul  universitar 1994-1995 am  beneficiat de o bursă la Universitatea Stanford. Era o bursă neobişnuită pentru mine. Ni s-a spus de la bun început că avem un an la dispoziţie într-una dintre cele mai renumite  universităţi ale lumii, cu una dintre cele mai mari  biblioteci ale lumii, ca să facem tot ce ne-am fi dorit să facem, dar n-am avut timp sau posibilităţi. Totul fără  nici o obligaţie,  cu excepţia invitaţiei de a ne aduna în fiecare miercuri pentru o întâlnire  cu diverse personalităţi, laureaţi ai Premiului  Nobel, ai  Premiului Pulitzer, sau cu invitaţi propuşi de noi. Am crezut că glumesc şi tot în glumă am spus că mi-am dorit întotdeauna să  învăţ tenis  de  câmp.  Imediat mi-au spus la ce cameră se fac înscrierile pentru tenis de câmp şi m-au întrebat ce altceva doresc. Am optat pentru  cursul Mind  control, pe care îl ochisem deja în pliantele pe care mi le-au   trimis  în  ţară, înainte   de   plecare. Controlul  minţii, suna   incitant.  Am urmat cursul şi am adunat material documentar nu pentru  una, ci  poate  pentru  două  sau  trei cărţi. Când am  revenit  în ţară, m-am dus la Valentin  Nicolau,  patronul Nemirei,  şi i-am propus două cărţi: una despre California şi o a doua numită Tehnici  de manipulare. Cea de-a doua i-a atras  imediat atenţia, mai  ales că la vremea  respectivă nu apăruse nimic  despre manipulare în România. În dicţionarul limbii  române, ediţie  postrevoluţionară, manipularea  era  tot  acţiunea manipulantului  de  la tramvai şi nimic altceva. A  fost un succes, a devenit apoi  o referinţă  bibliografică pentru numeroase facultăţi, a deschis  calea – şi apetitul – pentru  nenumărate  alte  cărţi  despre manipulare.  Restul…  e  istorie.  Cât despre manipulare, da,  suntem  manipulaţi într-un fel sau altul  în fiecare moment  al vieţii noastre. Nu ne putem sustrage manipulărilor, dar  important este să le putem  conştientiza pentru a le limita  la minimum efectele.  Este ceea ce îşi propune  să-i înveţe pe cititori  această carte…

 

❙     Toamna trecută ai publicat la Tritonic volumul cu titlul România captivă.  Ei bine, de ce este captivă ţara noastră?

Pentru  că în  aceşti  22  de  ani  postrevoluţionari, în  loc  să   construim  o  societate  democratică, bazată  pe  statul  de  drept şi pe economia  de piaţă, am intrat  într-o fundătură a istoriei. În România s-a cristalizat şi s-a consolidat o veritabilă cultură bazată pe fraudă, corupţie şi impostură, cultură  ce se  autoreproduce, cu efecte catastrofale asupra calităţii vieţii. Doar vastele  structuri ale crimei organizate transpartinice prosperă. Este poate cea mai  tristă  carte  pe  care  am  scris-o, dar  am scris-o din  suflet, pentru că este vorba  de ţara mea, de ţara copilului meu. Am făcut o radiografie   a  perioadei  postrevoluţionare, a  urmărilor regimului comunist, dar  şi a psihologiei poporului român; am încheiat cu un capitol de soluţii pentru că sunt sătul de lamentări şi de certuri sterile. De fapt, nu este neapărat o carte, ci o provocare  adresată  tuturor celor ce doresc  ieşirea din  această fundătură nenorocită a istoriei. Doar împreună putem  găsi calea, putem găsi soluţiile. Sper şi îmi doresc  ca următoarea ediţie să fie un volum colectiv care să contureze acele soluţii.

❙     Ai  o impresionantă  activitate în cinematografie. N-aş vrea să povestesc eu, dar am aflat că de curând a avut loc premiera unui film al cărui scenariu îl semnezi. O comedie românească, gen care cam lipseşte pe ecranele noastre. Ne poţi povesti cum se scrie un scenariu de comedie?

Cred  că toate   poveştile   există undeva, poate într-un univers paralel. Dacă reuşeşti să pătrunzi  în acel  univers, să  dai  peste  acele personaje, totul merge  de  la  sine, te conduc  ele.   Dacă nu, oricât  te-ai strădui, nu  iese nimic… Mama ei de tranziţie!? este o comedie amară, cu personaje din  viaţa noastră de zi cu zi, cu preocupările, pasiunile şi obsesiile lor. Multe scene şi replici sunt inspirate din viaţa cotidiană, pentru  că, nu-i aşa?, viaţa bate filmul. Sincer să fiu, după ce am scris o lună la scenariu şi totul părea în regulă, m-am blocat la  final.  Am stat  un  week-end întreg  să  mă gândesc cum se  va  sfârşi şi n-am imaginat nimic consistent. Totuşi intuiam că personajele trăiesc şi că am dat  peste  o poveste  bună.

Drept pentru  care  lunea  imediat următoare m-am aşezat   la  computer   şi  am   scris   ce simţeam că ar face fiecare  personaj în  parte fără să mă mai gândesc la structura poveştii. Până seara  am  terminat scenariul;  s-a închis perfect.  Personajele au  ştiut mai  bine  decît mine ce aveau de făcut. Nu mi-am propus din  start să scriu o comedie, dar aşa a fost povestea peste care am dat. Poate e o coincidenţă cu faptul  că întreaga  noastră viaţă e o comedie absurdă…

 

❙     Împreună   cu  acest  număr   al  Flăcării apare romanul Vremea hienelor. Hai să spunem  povestea primei ediţii şi  a lui Mister Pratt…

Prin 1992, Lucian Hanu, care îmi îngrijise romanul depus la Albatros, mi-a spus că şi-a făcut o editură şi că ar vrea să colaborăm. Ştia că scriam  povestiri  pentru  revistele poliţiste ce apăruseră după revoluţie şi voia  să-i ofer un  roman. Am fost  încântat  şi  i-am cerut detalii asupra „comenzii”:

– Vrei ca acţiunea să se petreacă în România sau în America?

– Aş prefera în America.

– Vrei cu poliţişti sau cu detectivi particulari?

– Ar  fi interesant cu detectivi particulari.

– Câte pagini?

– Două sute.

– În cât timp?

– O lună, dacă poţi.

– În regulă. Îţi  scriu ceva în stilul clasicilor americani, Chandler,   Hammett,  cu  un  final exploziv stil Schwarzenegger, acţiunea în principal în America, dar şi cu o parte într-un peisaj

mai exotic, poate Mexic, mai adaug şi o poveste de dragoste, o crimă pe la fiecare 40 de pagini şi o întorsătură  totală  de  situaţie pe  la  mijlocul cărţii. Scriu  primele  40 de pagini şi  îţi  dau să citeşti  când semnăm contractul. Dacă  îţi  place, continui, dacă nu, o închid şi  o fac nuvelă; am unde s-o  plasez. Ce zici?

– Perfect… Ar  mai fi ceva.

– Ce anume?

– Te-ar deranja dacă am publica-o sub pseudonim american?

– Nu, de ce să mă deranjeze?…

– Ce zici de Robert Bratt?

– Sună bine.

– Mai  pune şi un H de la Haralambie să nu fie vreun scriitor Robert Bratt prin America şi să avem probleme.

– Atunci Robert H.  Bratt să fie.

N-a fost să fie chiar aşa pentru că secretara  lui a greşit  pseudonimul în contract  şi a scris  Pratt   în  loc  de  Bratt;  ca  să   nu  mai schimbăm contractul, am schimbat  numele şi aşa s-a „născut” Robert  H.  Pratt.  Cartea s-a vândut în peste  40.000 de  exemplare.  Erau ceva  tiraje  la vremea  aceea.  Am şi luat bani frumoşi pe ea.  Doi  ani  mai  târziu mi-a  mai comandat un volum de Robert H. Pratt, dar  nu  mai   aveam   timp  să   scriu  un   roman. Aveam însă  câteva  nuvele  al căror  personaj principal  era un poliţist din  L. A.  Mi-a spus să extind una dintre ele la dimensiunile unui microroman, ceea ce am şi făcut timp de vreo cinci zile cât am stat în casă cu o amigdalită nenorocită, am adăugat  apoi  celelalte  nuvele şi aşa a apărut a  doua carte  a lui Robert  H. Pratt, Să fii poliţist la Los Angeles.

❙     Ce se află acum pe masa de lucru? Eseuri, SF, thriller… O carte sau un scenariu?

După cele două de  anul  trecut,  România captivă şi De  ce se ucid oamenii, după două filme cu premierele în această primăvară,  a fost comedia amară Mama ei de tranziţie!? şi urmează   documentarul   de   lung    metraj  Testamentul roşu, vreau  să mă ocup mai mult de  emisiunea mea  de  la The Money Channel,   Tehnici  de manipulare. Previzibil titlu, nu?  Cât despre proiecte, aş prefera  să fie tot un scenariu de film. Dar depinde şi de oportunităţi, nu doar de dorinţa sau de voinţa mea…

❙     Pentru că în scurt timp urmează o nouă aniversare a lui Bogdan  Ficeac, dacă ai trage linie, până acum ce ar ieşi cu plus şi ce cu minus?

Minusurile  sunt inevitabil legate  de întrebări gen „ce-ar fi fost dacă…?”. Ce rost ar avea  să  mă  întorc mereu  în trecut  şi să  mă gândesc ce decizii  greşite am luat?  Pot să mai schimb  ceva?  Nu.  Am câştigat  experienţă  şi într-o posibilă situaţie similară poate voi lua decizii   mai  bune.   Sau  poate   nu.  La  urma  urmei, ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus. Cu plus cred că ar ieşi ceea ce se vede: familia, cărţile, filmele…  Iar  dacă încerci să  nu pui la suflet nemulţumirile şi  răutăţile, dacă  încerci  să gândeşti pozitiv, totul  iese  cu plus. Simplu, nu?  Dar ca să încheiem  optimist acest poate prea  lung  interviu, da, am  şi  dorinţe, îmi doresc  ceea ce îţi doresc  şi ţie şi tuturor cititorilor: multă   sănătate şi  în   special  mult noroc (că sănătoşi erau şi cei de pe Titanic)….

 

Din stânga la dreapta: Bogdan Ficeac, Roxana Badralexi, Corneliu Coposu, Roxana Iordache, Marius Ghilezan, Pavelescu, octombrie 1995, Ambasada Franţei din Bucureşti, când Seniorul a primit Legiunea de Onoare. Foto: Sandi Picalski.

 

„Omul Bogdan Ficeac? Cred că se află la locul lui. Sunt un om liniştit, cu o familie liniştită şi nu văd ce mi-aş putea dori mai mult. Fireşte, am şi nemulţumiri, am şi satisfacţii, dar nu pot să spun că ar fi ceva ieşit din comun. Pasiuni ascunse nu am.“

Tweet

Friday, March 9th, 2012 at 2:11 pm, CULTURA MASS-MEDIA, Interviu, RSS feed