Încep cu un asurzitor sunet de trâmbiţă emis sub un titlu generic din care e musai să facă parte epitete precum incendiar, scandalos, şocant.
Presa lansează cu tam-tam mii de subiecte. Unele dintre acestea se consumă de la sine în câteva zile (un cutremur, de pildă), şi asta pentru că nu e prea mult de spus despre cauze. Altele, însă – şi este vorba despre majoritatea subiectelor – au o desfăşurare în timp care acoperă săptămâni, luni sau chiar ani. Pe cele mai multe presa le abandonează repede, ceea ce nu exclude reluarea subiectului după o vreme, atunci când apare un element nou (un termen într-un proces, de exemplu) sau, din contră, atunci când jurnalistul îşi pune întrebarea de ce n-a mai apărut nimic nou, deşi ar fi fost de aşteptat – după o perioadă semnificativă de timp.
La acest ultim capitol, presa românească stă cam rău. Subiecte senzaţionale sunt pur şi simplu uitate. O categorie „clasică“ o constituie dispariţiile umane: din când în când este semnalată cu gravitate dispariţia unei persoane, cu o întreagă aură de mister şi suspiciuni – dar rareori există o ştire de încheiere, din care să reiasă cum s-a terminat cazul. Dacă toate dispariţiile ar fi şi în realitate – nu numai în presă – nedublate de reapariţii, o bună parte din populaţia României ar fi prizoniera unui univers paralel. Dar nu astfel de cazuri sunt ţinta rândurilor de faţă, ci chiar subiecte de prima pagină. Să ne întrebăm, aşadar, împreună…
Îşi mai aminteşte cineva că în ianuarie 1990 am fost asiguraţi că demnitarii comunişti (o parte dintre ei) sunt judecaţi în procedură de urgenţă pentru reprimarea revoluţiei, dar va urma şi un proces de subminare a economiei naţionale? Dacă implicarea „celor 4“ (Bobu, Postelnicu, Dincă, Manea Mănescu) în revoluţie rămâne discutabilă, deşi au fost condamnaţi pentru asta, rolul jucat în cvasi-distrugerea României – nu numai de către ei, fireşte – era aproape evident. Dar n-a mai venit vorba. Acum, după 20 de ani, sunt speranţe timide pentru măcar o Lege a lustraţiei. Numai să mai aibă pe cine să lustreze… Pe de altă parte, dacă arestarea, respectiv condamnarea unora dintre foştii demnitari comunişti au fost justificate, de ce n-au fost condamnaţi toţi şi de ce au scăpat aşa uşor cei închişi? Dacă n-au fost justificate, cine şi cum răspunde pentru prejudiciile care le-au fost aduse?
Există un bilanţ final al Contului „Libertatea“? Dar pentru numeroasele strângeri de fonduri prin donaţii, mai ales din străinătate – celebrele „ajutoare“?
Ce s-a ales până la urmă de averea (mobilă şi imobilă) a PCR, UTC, UASCR, FDUS? Există un raport complet?
Cui aparţin azi numeroasele case, vile, hoteluri etc. ridicate de PCR pentru activiştii săi, inclusiv şi în special pentru familia Ceauşescu? Există o listă?
Ce mai face proxenetul Piticu’? Senzaţional reportaj cu camera ascunsă al reporterilor de la Prima TV şi Evenimentul zilei, care au reuşit să cumpere o femeie cu 300 de euro. În urma dezvăluirii, individul a fost arestat şi…!?
Ce mai face Petre Nica, autorul „furtului secolului“, şi unde este partea de bani care nu s-a găsit (opt miliarde de lei vechi)? În octombrie 2007 a fost pus în libertate (ca şi ceilalţi doi inculpaţi), după ce s-a decis rejudecarea procesului prin care fuseseră condamnaţi la câte 14 ani de închisoare. De atunci – tăcere. Cei trei furaseră 88,4 miliarde de lei şi 33.396 de dolari dintr-o autospecială.
Ce s-a ales de scandalul „euro-copiilor“ – 105 adopţii în Italia în timpul moratoriului care interzicea adopţiile internaţionale, o mie în total? În februarie 2004, Traian Băsescu a făcut public un document semnat de Adrian Năstase şi Şerban Mihăilescu, din care reieşea că au insistat chiar unii europarlamentari, inclusiv Romano Prodi. Şi?
Conform unui documentar din 2004 al Evenimentului zilei, în mega-escrocherii s-au pierdut peste 25 de miliarde de euro. Câţi bani s-au recuperat de la marii datornici şi infractori? În paranteză fie spus, nu acordaţi nici o atenţie ştirilor despre amenzile aplicate de nu ştiu cine pentru nu ştiu ce. Sunt aplicate, nu încasate. Statistici de amenzi încasate nu se publică niciodată, din motive de jenă.
În ce stadiu se află contorizarea blocurilor? Cel puţin la asta ştim un răspuns: în Bucureşti s-a terminat de mult. Poanta e că, dacă pe vremea când abia începea operaţiunea, presa ataca frecvent autorităţile locale (nu se face, se face prost, prea încet etc.), nimeni n-a mai scris nimic când s-a terminat.
Cum s-a finalizat scandalul din Ministerul Sănătăţii, unde, din cauza unui secretar de stat şi a unui consilier diplomatic MAE, s-au pierdut, în iulie 2004, 300.000 dolari primiţi de la SUA şi destinaţi… combaterii corupţiei?
În februarie 2005, Institutul de Politici Publice a anunţat că 128 de parlamentari au încălcat legea privind declararea averilor. În ultimul an, astfel de informaţii au curs dinspre Agenţia Naţională de Integritate. Şi?
Cum rămâne cu vaccinarea copiilor împotriva gripei H1N1, programată a începe în februarie? Cum rămâne cu gripa? Dar cu Institutul Cantacuzino, rămas fără autorizaţie?
De altfel, gripa porcină face parte dintr-un şir de cumplite ameninţări planetare, apărute – ca prin farmec – cam la doi ani o dată. În urmă cu câţiva ani, Organizaţia Mondială a Sănătăţii anunţa că o pandemie de gripă aviară este doar o problemă de „când?“, nu de „dacă?“ Dar, după ce s-a vândut ce era de vândut – Flacăra a scris pe îndelete despre asta, în cadrul dosarului Marketing de gripă – subiectul a fost uitat, după ce virusul produsese (dacă produsese) vreo două sute de victime, majoritatea în Vietnam. Spre comparaţie, SIDA a depăşit 30 de milioane de morţi.
Uitate sunt şi Ebola, şi „bacteria ucigaşă“, şi boala vacii nebune (ESB), şi pneumonia atipică (SARS). Nu peste mult timp se va uita şi de cumplita încălzire globală, după ce două mari scandaluri, ClimaGate şi GlacierGate, au dovedit falsificarea datelor, respectiv preluarea unei informaţii neverificate şi amplificarea ei iresponsabilă. Drept care putem răsufla uşuraţi: nu e numai la noi!
Mai recuperăm banii de la Irak (1,7 miliarde de dolari, 2,6 cu penalităţi în decembrie 2004)?
