Are şanse Sorin Oprescu să fie viitorul preşedinte al României? Să fie singurul care îl poate „bate“ pe Băsescu? Sau nu va reuşi să obţină nominalizarea ca „iepure“ care să alerge împreună cu Traian Băsescu în cursa prezidenţială, acolo unde se „vrea“ musai şi Adrian Năstase? O analiză politică, nu lipsită de umor, dar şi de realism. De aici încolo, toate aceste variante sunt/par posibile. Deşi ar putea părea prematur (unii colegi din redacţie consideră, încă, prea timpuriu, un preview al bătăliei Oprescu-Băsescu), mi se pare evident că ea, deja, a început.
Sorin Oprescu a ajuns doctorul de familie al Capitalei
Acum un an, ba nu, acum cinci luni, nimeni nu i-ar fi dat nici o şansă la Primăria Capitalei. Sorin Oprescu era, până acum chiar patru luni, încă membru în PSD. Călca, destul de conştiincios, în front. A devenit, după nenominalizarea sa, insurgent. A aruncat totul în aer şi a plecat. Curaj politic. Unde l-am mai întâlnit, oare… Nu cumva la Traian Băsescu? Aşa că, oricât am tăgădui, modelul lui Oprescu nu trebuie căutat la PSD, ci în cealaltă tabără. Totul ori nimic! Oprescu a riscat, a jucat la chintă royală. Sau la cacealma. Şi a câştigat.
De ce se poate considera că Băsescu se confruntă, deja, cu Oprescu? Confruntarea a început din momentul în care unul dintre „favoriţii“ lui Traian Băsescu, Vasile Blaga, a fost înscris în cursa pentru şefia Capitalei. Se ştie, apoi, cum a pierdut: având un proiect mai întâi consistent şi apoi coerent, Blaga a fost întrecut de Sorin Oprescu. De ce? Care sunt calităţile reale ale lui Oprescu? Şi, în al doilea rând, care e modelul său politic? Să începem, mai la îndemână, cu al doilea răspuns.
Modelul Băsescu a germinat în tabăra cealaltă
Modelul lui Sorin Oprescu nu se regăseşte în tabăra în care a crescut. Nu este, carevasăzică, la PSD. Nu este „domnul Ion Iliescu“. Nici domnul „Adrian Năstase“. Nici măcar „primarul care este“, magazinistul & almanahistul Vanghelie. Nu este nici Petre Roman cel de la APACA noastră cea de toate zilele.
Modelul lui Sorin Oprescu este chiar Traian Băsescu. Replicat, mai bine sau mai rău. Este modelul Băsescu pentru că amândoi au dovedit, cum începusem să spun anterior, că pot fi impetuoşi.
Şi de ce s-au orientat aspiraţiile din tabăra ex-pesede tocmai către Băsescu? Pentru că el a câştigat, pentru că e mână forte, pentru că modelul său domină net, autoritar, acum, lumea politică românească.
Şi, poate, pentru că s-a considerat că e singurul mod în care poate fi învins Băsescu este să îl învingi cu propriile lui arme, să îi opui, în oglindă, o clonă a modelului politic pe care el însuşi l-a creat.
Şi, iată, funcţionează. Prima bătălie, prima victorie. În balul primarilor, strategia a ţinut.
Acum, să privim care sunt calităţile şi „înzestrările“ generice ale lui Sorin Oprescu.
Popular. Este prima şi cea mai importantă. Are duh, spirit. Şi mai are ceva, ce are şi Traian Băsescu. Este spontan. Răspunde cu prezenţă de spirit replicilor, situaţiilor, înţepăturilor, hazului, băşcăliei. Ştie cum să facă băi de mulţime, să intre şi, mai ales, să iasă din ele, ştie cum (şi asta e meserie savantă, credeţi-mă pe cuvânt!) să dea mâna cu oamenii.
Charismă. Da, Oprescu are charismă. Nu e un bărbat frumos, nici sclipitor, dar poate avea, uneori, sclipiri prin spirit. Cum l-am cunoscut direct, ştiu că e şugubăţ, ţine la poante, e inteligent, are simţ de observaţie şi se pricepe la oameni. Avea nevoie de o legendă, iar pe aceasta i-a fabricat-o, în doar două luni, de pe la jumătatea lui martie până la cea a lui mai, justiţia şi biroul electoral central, prin acel „reject“ înverşunat, care l-a transformat în erou popular, un fel de „Gică-contra“ în luptă cu morile de vânt ale mafiei & birocraţiei.
Băiat de viaţă. Totul emană, chiar mai mult decât el este, la Oprescu senzaţia că e genul de bărbat care a ştiut, întotdeauna, şi la tinereţea primă, şi acum, la maturitate, să-şi trăiască viaţa. Lucru care e chiar adevărat într-un fel. Are şi acum ochi alunecoşi după femei (nu s-ar putea spune că, vreodată, i-au displăcut!), nu leapădă de la sine nici un pahar de vin bun – şi ştie să facă & întreţină atmosferă.
Doctor. Să fii doctor înseamnă un segment aparte de charismă. Că mai şi scapi pacienţi în ghearele morţii, asta e, dar mai şi salvezi. Şi un pacient, unul singur, salvat, duce buhul în lume până peste poate.
De multe ori, se spune chiar „Doctorul ăsta m-a înviat!“. La impresia asta generală mai contribuie şi halatul alb sau imaginea „halatelor albe“, care sunt percepute ca o armată a proniei divine. Doctorul are, până la urmă, pe cap, aşezată de la jurământul lui Hypocrates (sau, poate, Hypocrites), o aureolă fără egal, echivalentă cu o rază a graţiei dumnezeieşti, venite direct din cer.
Hâtru. Băşcălios. Umorul său e de categoria caragaţă. E colocvial, de bătut pe umeri, dar poate devia şi până la sarcasm. Deşi dă impresia unui bărbat „fără dinţi“, e mucalit până la Dumnezeu şi, deopotrivă, ştie să muşte din bărbaţi şi din femei. Şi din pacienţi, dacă e nevoie.
Nesistematic. Nu trebuie să te aştepţi de la Sorin Oprescu să ducă la capăt nu ştiu ce sarcină stufoasă care, să zicem, durează trei ani.
Deşi, ca medic, poate fi meticulos, probabil că nu are răbdarea aia de Sisif care mută munţii din loc. Face, însă, din prima, bună impresie. Ştie să cucerească, iar asta, la bucureşteni, la locuitorii de pe malul Dâmboviţei, se dovedeşte de mare efect.
Rămâne să vedem ce efect va avea medicamentul Oprescu administrat la scara naţiunii. Că, ar putea spune o butadă pe care să o inventăm acum, Sorin Oprescu este, deocamdată, doctorul de familie al Capitalei.
foto Rompres