„Dâmboviţă, apă dulce, cine-o bea, nu se mai duce“… aşa îşi cântau odinioară bucureştenii râul care le împărţea urbea în două părţi aproape egale. Avea, ce-i drept, o apă bună de băut – de la izvoare cobora numai printre munţi şi dealuri –, dar le dădea şi multe bătăi de cap atunci când se umfla. Pe ambele părţi ale râului existau bălţi şi lacuri şi primea mai mulţi afluenţi în mijlocul cărora se formaseră cu timpul câteva ostroave. De unele se mai ştie câte ceva astăzi, altele au ieşit discret şi definitiv din istoria oraşului.

Câţi ştiu că, în zona Pieţei Unirii de astăzi – cândva punctul de răscruce al mai multor drumuri comerciale şi locul în care Dâmboviţa îşi primea afluenţii Bucureştioara, Gârliţa şi Dâmbovicioara –, se găsea o insulă? Cunoscută drept Ostrovul Dâmboviţei, la începuturile Bucureştiului această insulă era suficient de mare pentru a adăposti, se pare, o moară, o baie, case şi acareturile unei aşezări parohiale, consemnată laconic în documentele epocii ca „enoria popii Matei“. Mai târziu, după regularizarea cursuluii râului şi secarea Dâmbovicioarei, insula s-a restrâns mult, din ea nerămânând decât un prund, iar mahalaua, care număra 46 de case, a căpătat numele Sf. Nicolae din Prund după numele bisericii în jurul căreia se formase. Biserica reconstruită există şi astăzi şi se numeşte Sfântul Nicolae Vlădica din Prund.

Biserica Sf. Nicolae din Prund fusese ctitorită, ca schit, înainte de 1682, de către călugărul Teofan Schimonah. Deşi era de dimensiuni mici, a fost lăcaş de rugăciune pentru locuitorii mahalalei, timp de un secol şi jumătate, până în 1889 când a fost dărâmată pentru extinderea aşezămintelor brâncoveneşti. Pe locul ostrovului de odinioară şi-au făcut apariţia Piaţa Bibescu, Spitalul Brâncovenesc şi Biserica Domniţa Bălaşa. Dintre ele doar biserica, ce poartă numele fiicei domnitorului Constantin Brâncoveanu, a mai rămas în picioare, ce-i drept, vizibilă cu greu dinspre Splaiul Independenţei, ascunsă fiind, de ochii „făuritorilor epocii de aur“, în spatele unui bloc.

Cine vrea să-şi facă o idee cât de cât despre locul în care se găsea Ostrovul Dâmboviţei, să-şi imagineze Piaţa Unirii fără fântânile şi intersecţia propriu-zisă de astăzi. Este, s-o recunoaştem, un efort de imaginaţie destul de solicitant. Ne suim acum în autobuzul 104 şi coborâm la staţia Eroilor. Aici, în zona actualului Pod al Eroilor Sanitari se întindea cândva un alt ostrov al Dâmboviţei, care adăpostea o micuţă veche aşezare sătească, de-un leat cu cea din Dealul Cotrocenilor. Satul avea să înflorească rapid în jurul unui schit şi, ulterior, în jurul bisericii Sf. Elefterie. „Nu pot să nu vorbesc despre mica insulă Sfântul Elefterie“, scria la sfârşitul secolului al XVIII-lea un călător străin, „unul dintre cele mai frumoase colţuri ale Bucureştiului. E un loc de nepreţuit înt-un oraş unde domnesc luxul şi plăcerea“. Aşezarea din ostrov s-a format între 1743 şi 1744, când un oarecare Maxim Cupeţul a ridicat Biserica Sf. Elefterie Vechi. „Mahalaua“, spune istoricul George Costescu, „pornea din Grozăveşti (începând de la cârciuma Trei Lulele în jos până la Moara lui Pilciu, ce se afla la podul din dreptul Bisericii Vechi a Sf. Elefterie) şi ţinea până sub dealul Cotrocenilor“. Aşezată printre bălţile Dâmboviţei din acea zonă şi pădurea care acoperea dealul Cotrocenilor, Sf. Elefterie a fost, într-adevăr, o insulă foarte iubită de locuitorii Bucureştiului de odinioară, care îşi găseau aici liniştea şi tihna. Am zice astăzi că era un spaţiu perfect de odihnă şi agrement (cum ar fi arătat, oare, astăzi, acest micuţ paradis din mijlocul Capitalei şi cui i-ar fi aparţinut?). Pentru insula Sf. Elefterie nu s-a putut face, însă, nimic. După rectificarea Dâmboviţei, ostrovul avea să dispară, în locul lui făcându-şi apariţia splendida biserică Sf. Elefterie Nou de astăzi, acea bijuterie arhitectonică din Piaţa Operei, pe lângă care trecem deseori şi atât de grăbiţi cu toţii, aflată la intersecţia străzilor Dr. Lister şi Sf. Elefterie, unul dintre cele mai mari lăcaşuri de cult ortodoxe din Bucureşti.  I-a fost pusă piatra de temelie, cu binecuvântarea Patriar?hului Miron Cristea, la 29 iunie 1935. Amplul proiect de sistematizare a Capi?talei regatului României avea să ia în calcul, în perioada interbelică, şi modernizarea acestei zone, după trasarea bulevardului Eroilor Sanitari, spaţiul vechii insule Sf. Elefterie fiind înghiţit de cartierul Cotroceni. Dar asta este o altă poveste.

Taguri: nr. 3 / martie 2009 Tweet

Friday, March 20th, 2009 at 11:37 pm, ZOOM, RSS feed