Călătoriile Sfântului Apostol Pavel

Călătoriile Sfântului Apostol Pavel sunt su­biectul unei prezentări-omagiu pentru cel care a fost creştinat pe drumul Damascului. Ne­îndoios că o asemenea prezentare are un scop turistic. De altfel, de la un tîrg de turism am si luat-o. Si de la ea purcede si articolul nostru.

Cum pliantul provine din Grecia, cred că, în România, el are, oarecum, statutul unei rari­tăţi. Prima pagină înfăţişează capul „aurat” al Sfântului Pavel, deasupra unui templu grecesc. Peisajul primei pagini este completat de o hartă a sudului Europei, cu evidente trimiteri la vechea Eladă şi „Makedonia”.

Am fost, prin Kavala şi prin Thassos (insula), prin toate locurile pe unde pasul Apostolului a trecut. Ba chiar şi prin Malta, acolo unde se menţionează, în mod expres, episodul cu aruncarea viperei în foc, gest care îşi găseşte o echivalenţă în lepădarea de ispită şi învingerea duşmanu­lui din vechime al omului – cel puţin în registru simbolic.

Urmărind, cu atenţie şi cu râvnă, harta călătoriilor paulie- ne, se osebesc patru călătorii. În cea de-a doua şi a treia, se ajun­ge în Ierusalim, cel mai sudic punct atins de Apostol. Prima călătorie se consumă în Asia Mică, la sud de Capadochia şi Cilicia. Ultima, aşa cum se ştie, se sfârşeşte la Roma – şi trece prin Siracusa.

Desigur că harta, executată sub consultanţa sfinţiei sale Prokopius, episcop al Filippi- ului, al Neapolis-ului şi Thassos-ului – şi sub mâna artistului Thomi Angelou, urmăreşte, cu fidelitate, episto­lele, cartea/cărţile apostolilor. Saul din Tars îşi începe peregri­nările pe la 50, Anul Domnului. Călătoriile pornesc de la o viziune pe care Sfântul Pavel o are într-o noapte.

În faţa lui, se prezintă un om îmbrăcat în straie macedo- neşti. Şi Macedonul îi spune: „Treci în Macedonia, vino şi ne ajută!” Iar Sfântul Pavel a decis imediat să plece. A interpretat visul ca pe o vedenie prin care Iisus, Domnul său, îl cheamă pe pământul macedonean. Vedenia s-a petrecut în Troia, unde Apostolul şi companionii săi se aflau în primăvara anului 50 d.Hr. În gravură, Apostolul are cetatea ca şi cum ar fi ţinând-o pe umeri, în spate. Iar bărbatul macedonean are o înfăţişare apropiată de aceea a unui înger, locuind oul de aur al visului care, oricând, poate Gândul Apostolului este să ducă, cu bucurie şi căldură, îmbrăţişări frăţeşti către cei din Macedonia. Nu aşteaptă, el, sfântul, decât prima dimineaţă şi se îmbarcă, corabia ţinând regulile unei navigaţii costiere. A doua zi, ajunge deja în Neapolis; Neapolis este vechiul nume al portului – de astăzi – Kavala.

Kavala este şi acum un oraş levantin, orientat cu totul către port. La prânz, oamenii închid toate prăvăliile – şi se duc să mănânce şi să-şi facă siesta. Oraşul e pustiu: rămâne învă­luit în dogoare şi turpitudine. Sclipeşte, însă, ca o mică bijute­rie printre dinţi albi.

Am rătăcit pe străzile sale în căutare de suc sau un pahar de apă minerală rece. Pe care am găsit-o cu greu. Cetatea este, aşa cum e de aşteptat, cu ziduri pornind din port.

Kavala, atunci şi acum, este principalul port al Filippi-ului. De aici, pesemne – şi numele acelor epistole incendiare, numite „FILIPICE”.

De la nivelul mării, oraşul tinde să crească încontinuu. Porneşte ca un firicel susurător, se întinde, ocupă amplasamen­tele marine, apoi începe să urce, să urce nesfârşit – şi să crească spre munte. Să acapare­ze. Să invadeze. Şi te pomeneşti şi tu, vizitator, urcând împreu­nă cu oraşul. Ajungând, pe nesimţite, la o cotă, pe un soi de mici promontorii, de unde vei vedea valea portuară a oraşului. Şi vei survola, un pic, ruinele cetăţii, tot din radă, care a adăpostit, probabil din vre­murile cele mai imemoriale, portul. Este un sentiment ului­tor – şi, oarecum, aproape ireal să ai senzaţia că apuci să calci pe acolo pe unde au mers paşii apostolilor.

Apostolii nu stau mult în Filippi. După câteva zile, ei decid, aici, să înceapă să înfăp­tuiască lucrarea de învăţătură. În ziua de Sabat, ei se apucă să călătorească spre centrul oraşului Zygaktis, pe malurile râului, unde aflaseră că ar exis­ta un loc de închinăciune. Au luat o pauză de la drum, au stat jos – şi au vorbit cu femeile locului. Printre ei, era o femeie din Tiatira, pe numele ei Lidia, care vindea purpură. Şi un alt om pios – o femeie pioasă, care stătea şi asculta. Şi cei ale căror inimi erau deschise de Domnul şi către Domnul. Inima lor era deschisă ca să trezească atenţie la tot ceea ce străinul Pavel, Apostolul Pavel, le spunea. Femeile – şi rudele lor – au mers degrabă să se boteze.

Lidia a fost prima grecoaică şi primul european – creşti­nat. A fost, deci, lucrarea minu­nată a întregului grup aposto­lic. Şi, totodată, prima creştină din Filippi, prima lucrare creştinească a locului. Sfântul Pavel n-ar fi putut face aceşti prozeliţi, pesemne, dacă n-ar fi ştiut – foarte bine – greaca. Şi ne referim, aici, la greaca de atunci, contemporană lui Pavel/Saul, numită koine – greaca (altfel spus) comună.

Pavel aparţinea, prin naşte­re, tribului său, Veniamin (sau Beniamin), precum se arată şi în Filipeni, capitolul 3, trib din care pornise primul rege al lui Israel, pe numele său tot Saul (şi nu este, poate, o coincidenţă întâmplătoare, ci revenirea arhetipului). Saul/Pavel a avut ocazia să se exerseze în şcolile reputate de filosofie şi de reto­rică ale cosmopolitului oraş Tars, de unde el era originar. Fără asemenea exerciţii retorice – şi de gândire, faimoasa lui putere de convingere, de mag­netică atracţie către religia lui Hristos poate că nu s-ar fi întâmplat la fel. Dar unealta se ascute cu timpul – şi cu mult timp înainte de a fi folosită. Iar, în cazul lui Paul/Pavel, trebuie să ţinem cont că iniţierea sa vine direct de la sursă. Cred că s-a scris îndeajuns de puţin despre natura iniţierii lui Pavel. Cazul lui este aproape unic în istoria iniţierii. Cel care „coboa­ră” în calea lui Saul din Tars este chiar Hristos. Iar iniţierea lui, a lui Saul, nu se produce, ca în cazul celorlalţi apostoli – şi evanghelişti, de către un Hristos aflat în trup, în timpul vieţuirii sale ca om, în Cana Galileii, în Ierusalim. Iniţierea lui Pavel de către Hristos se petrece tot înăuntrul neamului iudaic, dar în afara spaţiului tradiţional al Noului Testament. Şi este una dintre puţinele interpelări atestate – şi confirmate absolut – în care Hristos coboară pe axa lumii – şi i se arată unui „nemerituos” prigonitor al creştinilor. S-a scris, e drept, despre iniţierea de visu. Dar nu cred că avem de-a face cu o iniţiere de visu. Ci una cât se poate de reală. Chiar dacă nu era „pipăibil cu mâna”, Hristos era pipăibil cu sufletul. Şi mai era pipăibil, deopotrivă, cum ar fi spus (tot) grecii, cu conceptul.

Şi, ajunşi aici, am spune: harul este, însăşi, convertirea.