Spitalele Acibadem sunt recunoscute în Europa, şi nu numai, pentru rezultate spectaculoase în tratarea cancerului. La doar 55 de minute de Bucureşti, cu avionul, şi la preturi mai mici decât în spitalele din Vest, cancerul poate deveni, oricât de ciudat ar suna, chiar o „amintire frumoasă”.
Un băieţel chel, conectat la aparate, cu mama la căpătâi, ar putea să ne întristeze. Dar uite că nu este aşa. Micul pacient zâmbeşte şăgalnic şi îşi aranjează pijamaua roşie, cu Spider Man, ca să fie frumos în fotografii. La doar 10 ani, Florin Stan, din localitatea Strejnic, judeţul Prahova, are o experienţă lungă şi chinuitoare în lupta împotriva cancerului. Din fericire, însă, e aproape învingător. Doamna Cristina, mama lui, se roagă pentru sănătatea tuturor celor care au ajutat-o să ajungă la Acibadem: „Eram disperaţi, chimioterapiile şi operaţia din România nu au dat rezultate foarte bune. I-au tăiat şi din plămâni, din coastele 4 şi 5, i-au pus acolo nişte tije, o plasă, mă rog, foarte complicat. Diagnosticul era Sarcom Ewing, l-am descoperit anul trecut, în 11 aprilie, când am mers la spital, îngrijoraţi că avea un nodul, foarte tare, în zona toracelui. La biopsie s-a dovedit a fi o tumoare malignă. Medicii erau sceptici după operaţie, aşa că singura şansă era să verific diagnosticul şi în altă parte. Cu ajutorul Fundaţiei Inima copilului am reuşit să trimitem dosarul medical la Acibadem. Rezultatul a fost oarecum diferit, tot tumoare malignă, dar în altă fază, mai tratabilă, nu prea ştiu eu cum să vă explic. Medicii de aici ne-au propus un alt tratament, care costa cam şapte mii de euro. Sigur că nu aveam banii ăştia, dar am avut noroc, i-a strâns un prieten, Cosmin Hodor, din donaţii. În 23 martie am venit la Istanbul, cu avionul, ne-au luat cu o maşină, de la aeroport. Ne-au făcut o evaluare, analize de la A la Z, urină, sânge, tomograf, tot. Acum suntem într-o cură de citostatice, trei zile, non-stop. Vedeţi, la perfuzii, punga aceea învelită în argintiu, ca să nu ajungă lumina solară, e cu citostatice. Celelalte sunt de hidratare şi antivomitive. După cura asta facem pauză, o săptămână, apoi reluăm analizele. Florin se simte bine, sper că de data asta şi rezultatele vor fi bune. Este în centrul atenţiei, medicii şi tot personalul îl răsfaţă, pur şi simplu. Aici totul e altfel decât la noi, uitaţi-vă şi dumneavoastră, spitalul nu se compară, stai ca la hotel, mănânci ca la restaurant, pe comandă, aparatura e nouă, au tot ceea ce este mai bun în domeniu”.
„78 de ani, multi înainte, ştiu că nu-i arăt, mulţumesc, şi dumneavoastră!” Pacientul din Ploieşti, nu-i dăm numele, „ca să nu se bucure duşmanii”, zâmbeşte şi face glume tot timpul. Parcă tocmai a ieşit dintr-o comunitate zen, nu din ditamai confruntarea cu moartea. Stăm la taclale pe terasa spitalului Kozyatagi, din Istanbul, o verigă importantă din lanţul Acibadem. Cafele, ceaiuri, covrigei turceşti. Doctorii din România aproape că-i făcuseră şi parastasul. Cancer de prostată, pronostic rezervat: „Cred că am avut un cancer cam nesimţit, nu mi-a dat semne, nici nu ştiam că-l port. Am aflat întâmplător, în august, când m-am dus la doctor pentru o banală durere de spate”. Sigur că vestea a căzut ca un fulger. Omul nostru era dărâmat, nu ştia ce să facă. Norocul lui se numeşte Mircea, un nepot care a stat câţiva ani în America. E specialist în informatică, aşa că a făcut urgent un studiu de piaţă pentru cancer, dacă se poate spune aşa. A găsit trei variante aproape sigure: New York, Viena şi Istanbul. Au ales, împreună, grupul Acibadem, pentru că este mai ieftin decât celelalte două şi foarte aproape de România – 55 de minute cu avionul, mai puţin decât fac eu, de pildă, de acasă până la redacţie. Zis şi făcut, au trimis dosarul în Turcia. Li s-a răspuns în trei zile. Apoi avionul şi maşina spitalului, care îi aştepta la aeroport.
După 20 de şedinţe de radioterapie, a câte şapte minute fiecare, pacientul din Ploieşti e ca nou: „Din păcate, pentru noi, nici nu se compară cu serviciile medicale din România. Totul este aranjat impecabil, astfel încât ai sentimentul că singura treabă a medicilor şi a personalului, cu toată aparatura performantă din dotare, este să se ocupe exclusiv de persoana ta. Mi s-a explicat fiecare gest, toată procedura, pe înţelesul meu, fireşte. M-am simţit tot timpul în siguranţă, mai mult, chiar confortabil. Aparatul de radioterapie este de ultimă generaţie, localizează cu precizie tumoarea malignă, astfel încât să nu fie iradiate şi ţesuturile din jur. Mi-au implantat nişte markeri de aur, vreo cinci, care au delimitat foarte exact ce era de distrus. Si asta mi se pare foarte important. Că la noi, ştiţi, dacă te vindeci de cancer, oricum te umpli de alte belele, terapia îţi face organismul cam praf”.
Povestea asta cu cancerul, analizat, tratat şi eradicat, în condiţii de lux, ce-i drept, a costat 30.000 de euro. Bani mulţi, dacă îi luăm, aşa, pur şi simplu. Dar, când e vorba să-ţi cumperi viaţa, preţul ţi se pare rezonabil, ba chiar binecuvântat. Îţi scuturi neamurile, prietenii, colegii, faci împrumut la bancă. Important devine doar faptul că poţi fi salvat. Cetăţenii turci şi cei din ţările care au partene- riate cu Acibadem nu trec şi prin umilinţa strângerii de fonduri. Tratamentele sunt plătite de stat, prin sistemul asigurărilor de sănătate. Grupul Acibadem a încercat o colaborare şi cu Ministerul Sănătăţii de la Bucureşti. Să vedem, să analizăm, nu se prea poate. Cel puţin deocamdată. În aceste condiţii, probabil că va veni muntele la Mohamed. Dacă tot are sute de pacienţi din România, Acibadem intenţionează să-şi deschidă o clinică privată în Bucureşti. Măcar scăpăm de cheltuielile de drum şi de cazare, în caz de tratament ambulatoriu.