OPINII | Că aproape nimeni n-a citit proiectul Legii sănătăţii (ceea ce nu i-a împiedicat să-şi dea cu părerea), asta mi-a fost clar de la început. Ceea ce n-am înţeles multă vreme era fondul problemei, motivul real al opoziţiei furibunde – pentru că simţeam că această opoziţie s-ar fi manifestat şi în cunoştinţă de cauză.
Până la urmă m-am prins: e vorba de CASCO. Am stat de vorbă, de-a lungul anilor, cu oameni indiscutabil inteligenţi şi cultivaţi care trăiesc în următoarea idee: s-ar putea să n-am nevoie niciodată de o despăgubire tip CASCO, de ce naiba să plătesc rate ani de-a rândul? Şi dac-o fi şi-o fi, fac rost atunci de bani, plătesc din buzunar şi se cheamă că am păcălit eu sistemul, nu el pe mine!
Aceşti oameni – repet, cultivaţi – nu-şi fac nici o iluzie că actualul sistem de sănătate ar fi în vreun fel sau în vreun segment gratuit. E imposibil să crezi asta, dacă te-ai întâlnit măcar o dată cu el. Deci e pe bani, asta ştiu – dar numai când ai nevoie şi, cu puţin noroc, niciodată.
Asigurarea existentă, „de stat”, le e indiferentă, pentru că n-o conştientizează. E ceva care se reţine undeva, automat, cine se uită pe fluturaşul de salariu la altceva decât la suma de încasat? E ca RCA, trebuie s-o plăteşti, asta e. Dar eventualitatea unei asigurări suplimentare, chiar dacă e opţională, le e nesuferită, pentru că îi pune să se gândească, să aleagă, să decidă, şi – în plus – respectivele firme de asigurări o să aibă PROFIT, nu-i aşa?, în vreme ce actualul sistem e în colaps, vai de mama lui, înţeleg să fiu în relaţie cu ceva care merge mai prost decât viaţa mea, dar nu cu ceva care merge mai bine!
Aceasta e problema de fond, blocajul psihologic. Restul sunt detalii, chiar dacă e şocant ce „informaţii” continuă să circule şi azi: că se va privatiza SMURD (care oricum e fundaţie), că se va privatiza sistemul de urgenţe, că se vor privatiza spitalele, că vom plăti mai mult pentru urgenţe sau pentru spitalizare sau pentru medicina de familie sau şi şi şi. Toate acestea sunt false, n-au fost preconizate în nici un proiect, după cum fals e faptul că Raed Arafat – un om cu merite excepţionale – ar fi fost eliminat din sistem. S-a eliminat singur în momentul în care a refuzat să redacteze chiar el capitolul privitor la îmbunătăţirea medicinei de urgenţă, aşa cum i se propusese, argumentând că actualul sistem e perfect. Aşa să fie oare? Ce părere or fi avut domnii şi doamnele „Lăzărescu”, plimbaţi până la moarte de la un spital la altul?
A greşit puterea, a greşit Traian Băsescu? Fără îndoială. Au greşit grav folosind două cuvinte interzise pe termen mediu în România: „privat” şi „reformă”. După numeroase şi jenante precedente în mai toate domeniile, românii sunt alergici la aceste două vocabule.
Suplimentar, preşedintele a greşit impardonabil atacând unul dintre foarte puţinii oameni despre care majoritatea românilor aveau (şi acum au cu atât mai mult) o părere bună. Trebuia să prezinte, să susţină legea şi atât. E ca la fotbal: una e să strigi „Hai Steaua!”, alta e să urli „M… Dinamo!” Unul care nu ţine cu nici una dintre echipe e imediat tentat să devină dinamovist.
Ce-a urmat n-are nici o legătură cu sănătatea, dovadă că s-a desfăşurat după ce proiectul fusese retras. Arafat s-a trezit transformat în fitilul unui butoi în care pulberea se aduna de mult. Nu doar praful de puşcă al nemulţumirilor, ci şi nitroglicerina nevoii de a protesta în general. Nu la chemarea unor sindicate ameţite, nici la aceea a unei opoziţii impotente, ci din proprie iniţiativă. Strigăm şi ne defulăm. Risc să afirm că majoritatea protestatarilor realizează că măsurile de austeritate erau inevitabile şi înţeleg că România a trecut prin ultimii trei ani mai bine decât majoritatea statelor europene. Probabil că un român din doi are pe cineva „afară” şi ştie că în alte părţi e mult mai rău. Dar nici lor nu le e bine, şi trebuie să strige asta.
Vorbesc, fireşte, despre partea paşnică a protestelor. Partea cealaltă n-are legătură cu nici o revendicare, în afara revendicării unei alte identităţi: băieţi care nu şi-au găsit vreun rost pe lume se simt bărbaţi aruncând cu pietre. N-avem ce vorbi despre ei şi nu reprezintă pe nimeni.
Orice comparaţie sau asociere cu Piaţa Universităţii 1990 e penibilă: atunci, vreme de 50 de zile, politicul nu şi-a băgat deloc coada şi nu s-a înregistrat nici un act de violenţă. Ca să nu mai spun că atunci se manifesta pentru idei, nu pentru bani.
Mesajele de susţinere pentru Raed Arafat s-au transformat în sloganuri precum:
„Vă rugăm să ne scuzaţi. Nu producem cât furaţi!”
„Voinţa poporului, demisia dictatorului!”
„Popor falimentar, angajăm preşedinte.”
„Poporul prost, nu mai vrea băieţi deştepţi.”
text Tudor Călin Zarojanu
foto Octavian Tibăr