- Revista Flacara - http://revistaflacara.ro -

Carne de om. Sfârtecată și arsă.

Un cimitir cu morţii la vedere ar fi fost mult mai vesel. La Baloteşti am văzut doar bucăţi sfârtecate din ei. O mână, un picior, un cap fumegând. Am fost primul ziarist care a ajuns la Balotești după prăbușirea avionului Airbus A 310. Din întâmplare, nu că aș fi vreo deșteaptă. În 1995 eram reporter pe două fronturi, respectiv la Radio Europa Liberă și la Zig-Zag. Tocmai în ziua cu pricina, 31 martie, dimineața, pe la 8,30, m-am prezentat la Stația de Salvare a municipiului București, pentru un interviu cu directorul.

Sincer, nu-i mai știu numele. Și în timp ce povesteam că oamenii mor cu zile, până ajung ambulanțele, a sunat telefonul de linie scurtă. Directorul s-a ușor îngălbenit și a luat-o la fugă, spre dispecerat. Alarmă de catastrofă! „S-a prăbușit un avion!”, auzeam peste tot în jurul meu. Până să mă dumiresc, primele ambulanțe, cu girofar, ieșeau, deja, pe poartă. Am sărit într-una dintre ele, împotriva voinței echipajului. Și împotriva regulamentului, dacă mă gândesc mai bine. Era prea urgență, însă, ca să mai stea cineva și să se certe cu mine.

Drumul până la Balotești a fost ca un film polițist. Viteză, sirene, depășiri, instrucțiuni prin stație. Acolo, însă, era horror în toată regula. Primul lucru pe care mi-l amintesc, cu o precizie nedorită, după 15 ani, este mirosul de carne de om arsă. Am văzut, cu ochii mei, ochi arzând. Și capete. Și mâini. Și oase fumegând. Și o păpușă. Și un deget cu verighetă. Carnea era amestecată cu fiare și noroi. Pe resturile avionului fâlfâiau zdrențe din hainele pasagerilor. Și din trupurile lor. Ca niște steaguri ale morții. Și încă nu m-am uitat în crater! Locul unde căzuse avionul era, deja, împrejmuit. Pompierii se luptau cu flăcările. Și cu disperarea că, de fapt, nu mai au ce salva. Primele in­formații concrete le-am aflat trăgând cu urechea. La discuția dintre Virgil Măgureanu, pe atunci directorul SRI, și reprezentanții Ins­pec­to­ratului de aviație civilă. Era un zbor Tarom, București-Bruxelles, cu 59 de oameni la bord. Respectiv tot atâția morți. Aeronava s-a prăbușit la două minute de la decolare, în timp ce executa un viraj spre Ploiești. Apoi au apărut ziariștii, jandarmii, localnicii din Balotești. Cruci, rugăciuni, lacrimi, zvonuri. Că a fost atentat. Sau că avionul transporta documente despre teroriști. Și nu mai știu ce variantă de eroare de pilotaj. Și ce mai contează, am gândit atunci, când în jur sunt vreo câteva mii de kilograme de carne de om. Sfârtecată și arsă. Și din care nimeni nu va putea reconstitui 59 de oa­meni. Ca măcar să-i îngroape creștinește. Sigur că am fost și la înmormântarea colectivă, ca să zic așa. Dar știam că sunt niște sicrie fără trupuri. Am scris și reportajul, am fost și lăudată de Mihai Tatulici. Ceea ce, între noi fie vorba, e aproape la fel de grav ca un accident aviatic.

Au trecut 15 ani și Baloteștiul a rămas – și sper ca așa să rămână – singurul carnagiu vă­zut în viața mea. Chiar dacă atunci mi-am jurat să nu mai călătoresc niciodată cu avionul, am mai făcut-o, de zeci de ori. Și nici n-aș spune că am o emoție specială. Doar că, în primele două mi­nute de la decolare, nu știu de ce, întotdeauna îmi miroase a carne. De om. Sfârtecată și arsă.

Cea mai mare catastrofă aviatică din România a fost investigată cu sprijinul FBI. Ipoteza unui atac terorist nu s-a confirmat. Cauzele accidentului se pare că ţin doar de o defecţiune a motoarelor, agravată de o eroare de pilotaj.