Din când în când îmi mai aduc aminte de bancul acela sinistru cu Bulă care e trimis la vecina de palier să împrumute osul pentru ciorbă… Îmi mai aduc aminte de anemicele pungi de plastic cu… Frații Petreuș, îmi mai aduc aminte de cozile uriașe, de multe ori fără șanse pentru toți… și mă mai străbate câte-un fior rece. Apoi uit.
Cred că primul mare câștig al capitalismului în ’90 a fost pentru mine o uriașă farfurie cu o ceafă de porc și cartofi prăjiți stinși cu telemea rasă. Pe vremea aceea nu aveam cu toții rafinamente culinare. Unii n-au nici acum și nici nu știu dacă greșesc sau nu.
A trecut ceva vreme de atunci și rafturile sunt pline de cărnuri. Cu toate au etichete cu nume mari și sonore și cu alte multe cuvinte tipărite cu litere mici, foarte mici, cât să nu le putem citi, dacă suntem obosiți după 12 ore de stat cu ochii în computer sau dacă suntem pensionari… Acolo scrie dacă acele produse arătoase chiar au și carne, și câtă, și dacă E-urile, de care ne speriam cu toții, sunt predominante sau nu…
De Paște alergăm după miel, de Crăciun se mai taie încă porcul… Cât a rămas tradiție și cât e doar moft? Cât e gust fabricat și cât mai e natural? Unde sunt crescătorii noștri de porci? Au plecat cu toții la fermele din Danemarca așa cum căpșunarii au ales Spania? De fapt ce mâncăm? Și de ce? Cam prea multe întrebări. Și, ca de obicei, încercăm în paginile următoare să găsim răspunsuri. Nu toate, dar măcar o parte dintre ele… Cât să ne bucurăm fără griji de o șuncă bună, de o duzină de mici cu muștar, de-un sandvici cu salam sau mai știu eu ce alt mizilic… Și iar mi-aduc aminte: Mai țineți minte parizerul din anii ’70? Era înainte de penuria din ’80… Era oare mai bun decât cel de azi?
Gata cu speculațiile. Vă invităm să gustați din paginile următoare!