Carol 53, studiu de caz

„În Republicii“.  Atât. Nici măcar „În Republicii  53“, ca şi când n-ar fi existat decât o casă pe tot bulevardul.  „În Republicii“  era suficient, era  codul  pentru două generaţii de  adolescenţi, de  la sfârşitul anilor  ’60 până după mijlocul  deceniului următor.  Casa era un magnet uriaş al cartierului, mai ales  prin curtea ei, mai ales prin banca din curte, dar nu numai. O casă care  a murit  şi a-nviat.

După revoluţie, a fost retrocedată urmaşilor foştilor  proprietari. Care n-au  ştiut sau n-au  putut să facă nimic cu ea. Au abandonat-o. În  scurt  timp   a  intrat   în  circuitul natural al materiei imobiliare: ruină,  mizerie, homleşi. Pentru a o apăra cât de cât, ferestrele au fost zăbrelite, uşa zidită,  poarta sudată. Destinul părea inexorabil. Ştiţi dv., se dărâmă de   la  sine   (din   fericire,   casa,   ridicată  la sfârşitul secolului al XIX-lea, e monument de clasa B, deci nedemolabilă), se eliberează terenul, mai creşte  un  turn  de sticlă, ca acela din  vecinătate, care  a  ars  ca  o  torţă  şi  care zdrobeşte în umbra lui Biserica Armenească.

Dar casa a refuzat să moară. Excepţionala ei structură de  rezistenţă, cu ziduri de  cărămidă   groase   de  treizeci   de  centimetri, care n-au permis nici măcar  o fisură în tencuială la Marele Cutremur din 4 martie 1977, a aşteptat  cuminte un  miracol.  Miracolul a fost  un grup  de  tineri,   frumoşi  nebuni  ai  marilor oraşe,  majoritatea arhitecţi, care  au  adus   la viaţă  casa care azi poartă noul  nume al bulevardului, într-un alt cod, de data  asta  cu bătaie largă, în afara cartierului, un fel de Mecca al artei  underground, un  nume care  circulă tot mai mult  în cele mai sofisticate medii. „Carol  53“. Casa în care m-am  născut.

Patru erau  elementele care transformaseră casa noastră în epicentrul cartierului. Primul –  faptul că  locuiam acolo  patru copii, ulterior adolescenţi. În 1971 – l-am ales ca reper  pentru că a fost anul  în care cumva s-a predat ştafeta  de  la o generaţie la alta  –, Smaranda şi Dana  aveau 18 ani,  eu  15, iar Nicoleta 14. În jurul fetelor  mai mari  era închegată de câţiva ani o gaşcă de dimensiuni variabile, cu  un  nucleu permanent de  şase-şapte  tineri  şi extensii  de ordinul zecilor.  La cele două revelioane (1970 şi 1971) organizate  în  holul  mare  au  fost  peste  patruzeci de nebuni, între care eu şi Nicoleta eram toleraţi, ca de-ai  casei, iar la al doilea  ne-au  lăsat  să-i aducem şi pe  Roxana  şi Mihnea.  Aşa  s-a şi făcut  trecerea noastră de la copilărie la adolescenţă.  În anul următor organizam propriul nostru revelion, dar  nu  „în Republicii“, ci la Adi acasă.

Al doilea  element – curtea,  mai exact banca, pe care trei, cinci sau  cincisprezece tineri îşi petreceau cel puţin o oră pe zi, în FIECARE zi. S-a şi cântat  pe banca  aia, dar  cel mai mult  s-a vorbit.  Enorm.  Iar când  s-a renovat casa  şi  băncii  i  s-au  peticit  nişte  crăpături, July a scrijelit  în cimentul ud  „Socrates Eats Hemlock“, pe care o luasem din filmul Petrecerea. Nu  numai pe  bulevard, dar  nici măcar  pe străduţele din cartier  nu exista vreo curte  similară.

Al treilea  – oferta  fără  termen de comparaţie   a  holului mare.   Cine  –  mai  ales  sub comunism – mai  dădea petreceri într-o  sală de   175  de   metri   pătraţi!?  Nu-i   vorbă   că făceam ceaiuri  şi la noi în apartament, că pentru  hol trebuia să avem  acordul tuturor vecinilor. Holul cel mic juca şi el rolul lui, mai ales iarna,  când  îngheţam pe-afară şi intram aici să ne încălzim şi – când eram mai mici – să ne uscăm  mănuşile de lână.

Aş  mai  ţine  să  spun că,  în  anii  adolescenţei,  mergeam în gaşcă  şi la film, şi la teatru,  uneori şi prin  expoziţii. Revelionul 1971, de pildă,  a inclus, în două zile, două „resturi“ (petrecerile de  după  noaptea Anului Nou), un film şi nu mai puţin de trei piese de teatru! Ştiu şi care, dar  nu asta contează.

Cât despre „ieşitul în oraş“,  asta însemna plimbat pe  străzi   şi  vorbit   şi,  din  când   în când,  descinderea într-o  cofetărie.  În special Poieniţa,  care   avea   şi  o  terasă   cu  fântână arteziană, pe locul actualei clădiri  de birouri aflate  în  diagonală cu  Biserica  Armenească. Acolo am comandat o casată  şi 11 linguriţe şi tot  acolo  Vlady  şi-a  lăsat  bricheta să  ardă până  s-a terminat benzina, în seara zilei de 18 septembrie  1970,  după  ce  aflaserăm  că  a murit Jimi.

Că veni  vorba:  da,  se fuma  şi da,  se bea. De pe  la 15 ani.  De la caz la caz. De fumat, mulţi  fumau doar  la ceaiuri.  De băut  se bea aproape exclusiv  vodcă  şi numai la petreceri. O  sticlă  la  10-15.  Baruri,  restaurante –  nu. Discoteci  – doar  la mare.  Sălile de biliard nu se inventaseră, cele de jocuri mecanice se cam reduceau la Flipper. Jocuri de cărţi  – în special whist,  uneori poker,  rareori pe bani,  oricum sume  simbolice.

Asta, aşa, ca să avem  o imagine. Ah!, şi să nu uit: Beatles, Led Zeppelin, Deep Purple, Pink Floyd, Jethro Tull, Black Sabbath, Emerson, Lake And   Palmer,  Creedence Clearwater  Revival, Sweet, Slade, Smokie, de-astea. În discoteci mergea şi Garry  Glitter.

Bun. Am crescut  şi ne-am  împrăştiat. Aşa merg  lucrurile. După care  a venit  revoluţia. Se mai întâmplă.

Unul dintre câştigurile revoluţiei a fost că oamenii şi-au primit înapoi  ce li se furase. Mă rog, o parte  dintre ei. Şi dacă nu mai trăiau ei, urmaşii lor sau urmaşii urmaşilor lor.

„În Republicii“ era în această  situaţie. Moştenitorii  au   câştigat  casa,   ICRAL  n-a făcut  recurs,   chiriaşii   au  aflat  post  factum. Cum  legea îi păsuia o vreme, au plătit  chirie proprietarilor dar  – ştiind  ce urmează – au început să  plece,  unul după altul.  Casa  s-a golit  şi…  n-a  urmat nimic.   Proprietarii au încercat   s-o  vândă –  fără  succes.   Probabil n-aveau bani s-o întreţină, aşa că au abandonat-o.  Un  deceniu şi  jumătate, casa  în  care trăisem primul meu  sfert  de secol s-a degradat zi după zi. Aflată în buricul târgului, evident  că a devenit o ţintă  pentru amatorii de materiale gratuite şi pentru persoanele fără adăpost.

Ce nu  s-a furat,  ce nu  s-a pus  pe foc, s-a distrus. Casa a ajuns  „la roşu“,  doar  pereţii – nici ăia toţi, că au fost dărâmaţi câţiva, pentru cărămida foarte  bună.  Din fericire, nu cei din structura de rezistenţă. Uşi, ferestre,  balustrade,   lambriuri,  instalaţii  –  n-a   mai   rămas nimic. Uriaşul perete de sticlă dintre holuri a dispărut cu totul.

Treceam   tot  mai  rar  pe  bulevard, dacă aveam drum preferam să  ocolesc,  lesne  de înţeles  de ce. Cu atât mai mult  cu cât casa de alături a  fost  renovată foarte  frumos. Contrastul era insuportabil.

Şi,  într-o   bună   zi  (cu  adevărat  bună!), mult  timp  după ce nu  mai  speram nimic  şi nici nu  mă  mai  gândeam la „În  Republicii“, m-a  izbit  o  postare pe  Facebook  a  lui  Dan Perjovschi despre „Carol  53“. În trei secunde am văzut primele imagini in interior, în zece minute ştiam  tot  ceea ce se putea şti despre proiect, în 24 de ore luasem legătura cu mai multe  persoane implicate şi în  seara  următoare  călcam  în casa mea  pentru prima oară după 15 ani.  Le-am  dăruit tinerilor de acolo un exemplar (nu mai am altele, că le dădeam pe toate)  din  cartea  în care am vorbit  despre casă, am „călătorit“ din pod în subsol şi le-am vorbit,  adunaţi în jurul  meu,  în picioare, în holul  cel mare,  preţ  de  vreo  trei  sferturi de oră!

La rândul meu,  am  aflat  cum  a început totul,  în  urmă cu  un  an.  Casa  îi atrăgea de mult.  Au reuşit  să afle cine e proprietarul şi au făcut o înţelegere: el îi lasă să se desfăşoare, ei renovează casa.  Pe banii  lor şi ce fonduri  vor  reuşi  să  strângă. Pur  şi simplu. În toate  discuţiile pe care  le-am  avut  de  atunci încoace,  mi-au  spus  – şocant  pentru mine  – „Nu banii sunt problema“. În România, hello!

Echipa  de bază e formată din Alex – inginer horticultor, Denis – arhitect, ca şi Dragoș, Felix  – inginer, Iulia  – broker în  asigurări, Lucian,  Matei şi Ovidiu – arhitecţi, alături de Ana,  studentă la  Arhitectură, şi  mulţi  alţii, inclusiv oameni care au o carieră  artistică sau managerială în Occident şi au venit  să participe aici!

Homleşii din  casă  au  fost  evacuaţi. Unii dintre ei, contra  cost, au ajutat  la curăţenie. Şi era de curăţat… Zece bene de camion  pline cu moloz,   mizerie,  fecale,  şobolani  colcăind…

Au  urmat igienizarea, asigurarea unui WC ecologic în curte,  minime amenajări de stat şi dormit, condiţii de lucru  – după care, reconstituirea! Pas cu pas,  cu răbdare infinită  şi o determinare de necrezut. În paralel, manifestări artistice (expoziţii, dezbateri, proiecţii de filme, concerte)  menite  să promoveze proiectul, să atragă simpatie, ajutor,  materiale, fonduri,  tot ceea ce e nevoie.  Au şi un mic bufet, din  al cărui  modest profit  cumpără vopsele sau   tablă   de   reparat  acoperişul. Printr-un anunţ, „Carol  53“ cerea, de la cine poate  contribui,  prize,  întrerupătoare, siguranţe şi ipsos…

Succesul e încurajator. Au fost şi peste 150 de participanţi la un eveniment, inclusiv personalităţi din  media, publicitate, cultură. În plus,   la  începutul lui  septembrie, membrii conducerii Fundaţiei Pro Patrimonio (cu filiale în Marea Britanie, Franţa şi Statele Unite, fondator arh. Şerban  Cantacuzino)  s-au întrunit într-o  şedinţă şi şi-au declarat entuziasmul şi sprijinul faţă de „Carol  53“.

Expoziţiile pot fi de pictură, mobilier artistic,  bandă desenată sau  fotografii. Filmele pot fi artistice ori documentare şi sunt comentate după  vizionare. Work-shop-urile pot  fi ateliere  de  desen  după model, pictură pe mobilier şi construcţie de platforme mobile sau design parametric şi generativ (!).

La ora la care citiţi aceste lucruri a avut loc petrecerea de Haloween şi, închizând un  arc peste  40 de  ani  – mi se face pielea  de  găină când  scriu  – se pregăteşte o mega-petrecere de revelion… Între timp, mai o şcoală de ghizi montani, mai o lansare de revistă,  mai o seară de  teatru,  mai  o  piesă   scrisă   special   pentru „Carol 53“, mai un antrenament de scrimă ori de tir cu arcul!

Să  nu  credeţi   că  totul   e  roz.  În  primul rând, acum,   în  prag   de  iarnă,   cei  care  au înviat  casa au o urgenţă: încălzirea, pentru că unii  dintre ei trebuie să asigure permanenţa, deci practic  locuiesc  acolo.

În al doilea  rând, nu  există  nici un  document  între  proprietar şi ocupanţii casei, doar un   „gentlemen  agreement“.  Întrebarea  „Şi dacă, după ce puneţi casa la punct, trebuie să plecaţi?“ primeşte răspunsuri de genul  „Asta e!“ sau „Nu  cred că o să fie cazul“.

În al doilea  rând, există şi critici la adresa proiectului, pe motiv  că în numele lui au fost evacuaţi (de către proprietar, n.b.) 11 oameni fără adăpost. După părerea mea, nu proprietarul  unei  case – fie şi abandonate – are datorii  morale faţă  de  săraci,  ci statul şi autorităţile  locale. Tata a avut  grijă de această  casă vreme   de  40  de  ani  (întreţinere,  calorifer, orice  fel  de  formalităţi – totul  pe  gratis)  şi practic  a fost şi el evacuat, ceea ce nu-mi  clatină  convingerea că proprietarul are  dreptul să facă orice doreşte cu proprietatea lui. Atât eu, cât şi tata,  ne-am  bucurat să aflăm  că „În Republicii“ a fost adusă la viaţă.  „Carol  53“ este un mediu de liberă  manifestare și expresie  în  domeniile creative, un  spaţiu viu  de emulaţie artistică, un  spaţiu efervescent care trebuie încurajat, nu descurajat.

Squatting  (Okupa, Squat)  constă în ocuparea  unor clădiri nelocuite sau a unor terenuri nefolosite, fără  acordul proprietarului,  pentru  a fi întrebuinţate drept locuinţe sau în alte scopuri, inclusiv culturale (clădirea din imagine este din Amsterdam). La nevoie, se invocă o motivaţie nobilă: lupta contra degradării clădirilor, apărarea dreptului  la locuinţă  a celor cu probleme sociale etc., mişcarea îmbrăcând diverse ideologii, uneori asociate unei forme de subcultură. În unele ţări, astfel de acţiuni sunt tolerate tacit sau prin înţelegeri temporare cu proprietarii, în schimbul păstrării în bună stare a clădirilor sau  chiar contra  unei  chirii. În Bucureşti se estimează că  există  5.000 de  oameni  fără adăpost. „Carol 53“ nu este o acţiune de squatting,  întrucât beneficiază  de acordul proprietarului, dar se înrudeşte cu squattingul prin dimensiunea culturală.

Taguri: nr. 11 / noiembrie 2012 Tweet

Tuesday, November 6th, 2012 at 2:38 pm, ZOOM, RSS feed