„În Republicii“. Atât. Nici măcar „În Republicii 53“, ca şi când n-ar fi existat decât o casă pe tot bulevardul. „În Republicii“ era suficient, era codul pentru două generaţii de adolescenţi, de la sfârşitul anilor ’60 până după mijlocul deceniului următor. Casa era un magnet uriaş al cartierului, mai ales prin curtea ei, mai ales prin banca din curte, dar nu numai. O casă care a murit şi a-nviat.
După revoluţie, a fost retrocedată urmaşilor foştilor proprietari. Care n-au ştiut sau n-au putut să facă nimic cu ea. Au abandonat-o. În scurt timp a intrat în circuitul natural al materiei imobiliare: ruină, mizerie, homleşi. Pentru a o apăra cât de cât, ferestrele au fost zăbrelite, uşa zidită, poarta sudată. Destinul părea inexorabil. Ştiţi dv., se dărâmă de la sine (din fericire, casa, ridicată la sfârşitul secolului al XIX-lea, e monument de clasa B, deci nedemolabilă), se eliberează terenul, mai creşte un turn de sticlă, ca acela din vecinătate, care a ars ca o torţă şi care zdrobeşte în umbra lui Biserica Armenească.
Dar casa a refuzat să moară. Excepţionala ei structură de rezistenţă, cu ziduri de cărămidă groase de treizeci de centimetri, care n-au permis nici măcar o fisură în tencuială la Marele Cutremur din 4 martie 1977, a aşteptat cuminte un miracol. Miracolul a fost un grup de tineri, frumoşi nebuni ai marilor oraşe, majoritatea arhitecţi, care au adus la viaţă casa care azi poartă noul nume al bulevardului, într-un alt cod, de data asta cu bătaie largă, în afara cartierului, un fel de Mecca al artei underground, un nume care circulă tot mai mult în cele mai sofisticate medii. „Carol 53“. Casa în care m-am născut.
Patru erau elementele care transformaseră casa noastră în epicentrul cartierului. Primul – faptul că locuiam acolo patru copii, ulterior adolescenţi. În 1971 – l-am ales ca reper pentru că a fost anul în care cumva s-a predat ştafeta de la o generaţie la alta –, Smaranda şi Dana aveau 18 ani, eu 15, iar Nicoleta 14. În jurul fetelor mai mari era închegată de câţiva ani o gaşcă de dimensiuni variabile, cu un nucleu permanent de şase-şapte tineri şi extensii de ordinul zecilor. La cele două revelioane (1970 şi 1971) organizate în holul mare au fost peste patruzeci de nebuni, între care eu şi Nicoleta eram toleraţi, ca de-ai casei, iar la al doilea ne-au lăsat să-i aducem şi pe Roxana şi Mihnea. Aşa s-a şi făcut trecerea noastră de la copilărie la adolescenţă. În anul următor organizam propriul nostru revelion, dar nu „în Republicii“, ci la Adi acasă.
Al doilea element – curtea, mai exact banca, pe care trei, cinci sau cincisprezece tineri îşi petreceau cel puţin o oră pe zi, în FIECARE zi. S-a şi cântat pe banca aia, dar cel mai mult s-a vorbit. Enorm. Iar când s-a renovat casa şi băncii i s-au peticit nişte crăpături, July a scrijelit în cimentul ud „Socrates Eats Hemlock“, pe care o luasem din filmul Petrecerea. Nu numai pe bulevard, dar nici măcar pe străduţele din cartier nu exista vreo curte similară.
Banca de piatră lustruită de câteva sute de adolescenţi ai anilor ’60-’70. Orice acţiune (plimbare, mers la cofetărie, ceai, teatru, expoziţie, film) începea şi se sfârşea aici. Era dispeceratul.
Al treilea – oferta fără termen de comparaţie a holului mare. Cine – mai ales sub comunism – mai dădea petreceri într-o sală de 175 de metri pătraţi!? Nu-i vorbă că făceam ceaiuri şi la noi în apartament, că pentru hol trebuia să avem acordul tuturor vecinilor. Holul cel mic juca şi el rolul lui, mai ales iarna, când îngheţam pe-afară şi intram aici să ne încălzim şi – când eram mai mici – să ne uscăm mănuşile de lână.
Aş mai ţine să spun că, în anii adolescenţei, mergeam în gaşcă şi la film, şi la teatru, uneori şi prin expoziţii. Revelionul 1971, de pildă, a inclus, în două zile, două „resturi“ (petrecerile de după noaptea Anului Nou), un film şi nu mai puţin de trei piese de teatru! Ştiu şi care, dar nu asta contează.
Cât despre „ieşitul în oraş“, asta însemna plimbat pe străzi şi vorbit şi, din când în când, descinderea într-o cofetărie. În special Poieniţa, care avea şi o terasă cu fântână arteziană, pe locul actualei clădiri de birouri aflate în diagonală cu Biserica Armenească. Acolo am comandat o casată şi 11 linguriţe şi tot acolo Vlady şi-a lăsat bricheta să ardă până s-a terminat benzina, în seara zilei de 18 septembrie 1970, după ce aflaserăm că a murit Jimi.
Că veni vorba: da, se fuma şi da, se bea. De pe la 15 ani. De la caz la caz. De fumat, mulţi fumau doar la ceaiuri. De băut se bea aproape exclusiv vodcă şi numai la petreceri. O sticlă la 10-15. Baruri, restaurante – nu. Discoteci – doar la mare. Sălile de biliard nu se inventaseră, cele de jocuri mecanice se cam reduceau la Flipper. Jocuri de cărţi – în special whist, uneori poker, rareori pe bani, oricum sume simbolice.
Asta, aşa, ca să avem o imagine. Ah!, şi să nu uit: Beatles, Led Zeppelin, Deep Purple, Pink Floyd, Jethro Tull, Black Sabbath, Emerson, Lake And Palmer, Creedence Clearwater Revival, Sweet, Slade, Smokie, de-astea. În discoteci mergea şi Garry Glitter.
Bun. Am crescut şi ne-am împrăştiat. Aşa merg lucrurile. După care a venit revoluţia. Se mai întâmplă.
Unul dintre câştigurile revoluţiei a fost că oamenii şi-au primit înapoi ce li se furase. Mă rog, o parte dintre ei. Şi dacă nu mai trăiau ei, urmaşii lor sau urmaşii urmaşilor lor.
„În Republicii“ era în această situaţie. Moştenitorii au câştigat casa, ICRAL n-a făcut recurs, chiriaşii au aflat post factum. Cum legea îi păsuia o vreme, au plătit chirie proprietarilor dar – ştiind ce urmează – au început să plece, unul după altul. Casa s-a golit şi… n-a urmat nimic. Proprietarii au încercat s-o vândă – fără succes. Probabil n-aveau bani s-o întreţină, aşa că au abandonat-o. Un deceniu şi jumătate, casa în care trăisem primul meu sfert de secol s-a degradat zi după zi. Aflată în buricul târgului, evident că a devenit o ţintă pentru amatorii de materiale gratuite şi pentru persoanele fără adăpost.
Uşa principală de intrare în casă, zidită în încercarea disperată de a stăvili valul de ocupanţi ilegali ai casei.
Ce nu s-a furat, ce nu s-a pus pe foc, s-a distrus. Casa a ajuns „la roşu“, doar pereţii – nici ăia toţi, că au fost dărâmaţi câţiva, pentru cărămida foarte bună. Din fericire, nu cei din structura de rezistenţă. Uşi, ferestre, balustrade, lambriuri, instalaţii – n-a mai rămas nimic. Uriaşul perete de sticlă dintre holuri a dispărut cu totul.
Treceam tot mai rar pe bulevard, dacă aveam drum preferam să ocolesc, lesne de înţeles de ce. Cu atât mai mult cu cât casa de alături a fost renovată foarte frumos. Contrastul era insuportabil.
Şi, într-o bună zi (cu adevărat bună!), mult timp după ce nu mai speram nimic şi nici nu mă mai gândeam la „În Republicii“, m-a izbit o postare pe Facebook a lui Dan Perjovschi despre „Carol 53“. În trei secunde am văzut primele imagini in interior, în zece minute ştiam tot ceea ce se putea şti despre proiect, în 24 de ore luasem legătura cu mai multe persoane implicate şi în seara următoare călcam în casa mea pentru prima oară după 15 ani. Le-am dăruit tinerilor de acolo un exemplar (nu mai am altele, că le dădeam pe toate) din cartea în care am vorbit despre casă, am „călătorit“ din pod în subsol şi le-am vorbit, adunaţi în jurul meu, în picioare, în holul cel mare, preţ de vreo trei sferturi de oră!
La rândul meu, am aflat cum a început totul, în urmă cu un an. Casa îi atrăgea de mult. Au reuşit să afle cine e proprietarul şi au făcut o înţelegere: el îi lasă să se desfăşoare, ei renovează casa. Pe banii lor şi ce fonduri vor reuşi să strângă. Pur şi simplu. În toate discuţiile pe care le-am avut de atunci încoace, mi-au spus – şocant pentru mine – „Nu banii sunt problema“. În România, hello!
Echipa de bază e formată din Alex – inginer horticultor, Denis – arhitect, ca şi Dragoș, Felix – inginer, Iulia – broker în asigurări, Lucian, Matei şi Ovidiu – arhitecţi, alături de Ana, studentă la Arhitectură, şi mulţi alţii, inclusiv oameni care au o carieră artistică sau managerială în Occident şi au venit să participe aici!
Homleşii din casă au fost evacuaţi. Unii dintre ei, contra cost, au ajutat la curăţenie. Şi era de curăţat… Zece bene de camion pline cu moloz, mizerie, fecale, şobolani colcăind…
Au urmat igienizarea, asigurarea unui WC ecologic în curte, minime amenajări de stat şi dormit, condiţii de lucru – după care, reconstituirea! Pas cu pas, cu răbdare infinită şi o determinare de necrezut. În paralel, manifestări artistice (expoziţii, dezbateri, proiecţii de filme, concerte) menite să promoveze proiectul, să atragă simpatie, ajutor, materiale, fonduri, tot ceea ce e nevoie. Au şi un mic bufet, din al cărui modest profit cumpără vopsele sau tablă de reparat acoperişul. Printr-un anunţ, „Carol 53“ cerea, de la cine poate contribui, prize, întrerupătoare, siguranţe şi ipsos…
Succesul e încurajator. Au fost şi peste 150 de participanţi la un eveniment, inclusiv personalităţi din media, publicitate, cultură. În plus, la începutul lui septembrie, membrii conducerii Fundaţiei Pro Patrimonio (cu filiale în Marea Britanie, Franţa şi Statele Unite, fondator arh. Şerban Cantacuzino) s-au întrunit într-o şedinţă şi şi-au declarat entuziasmul şi sprijinul faţă de „Carol 53“.
Expoziţiile pot fi de pictură, mobilier artistic, bandă desenată sau fotografii. Filmele pot fi artistice ori documentare şi sunt comentate după vizionare. Work-shop-urile pot fi ateliere de desen după model, pictură pe mobilier şi construcţie de platforme mobile sau design parametric şi generativ (!).
La ora la care citiţi aceste lucruri a avut loc petrecerea de Haloween şi, închizând un arc peste 40 de ani – mi se face pielea de găină când scriu – se pregăteşte o mega-petrecere de revelion… Între timp, mai o şcoală de ghizi montani, mai o lansare de revistă, mai o seară de teatru, mai o piesă scrisă special pentru „Carol 53“, mai un antrenament de scrimă ori de tir cu arcul!
Să nu credeţi că totul e roz. În primul rând, acum, în prag de iarnă, cei care au înviat casa au o urgenţă: încălzirea, pentru că unii dintre ei trebuie să asigure permanenţa, deci practic locuiesc acolo.
În al doilea rând, nu există nici un document între proprietar şi ocupanţii casei, doar un „gentlemen agreement“. Întrebarea „Şi dacă, după ce puneţi casa la punct, trebuie să plecaţi?“ primeşte răspunsuri de genul „Asta e!“ sau „Nu cred că o să fie cazul“.
În al doilea rând, există şi critici la adresa proiectului, pe motiv că în numele lui au fost evacuaţi (de către proprietar, n.b.) 11 oameni fără adăpost. După părerea mea, nu proprietarul unei case – fie şi abandonate – are datorii morale faţă de săraci, ci statul şi autorităţile locale. Tata a avut grijă de această casă vreme de 40 de ani (întreţinere, calorifer, orice fel de formalităţi – totul pe gratis) şi practic a fost şi el evacuat, ceea ce nu-mi clatină convingerea că proprietarul are dreptul să facă orice doreşte cu proprietatea lui. Atât eu, cât şi tata, ne-am bucurat să aflăm că „În Republicii“ a fost adusă la viaţă. „Carol 53“ este un mediu de liberă manifestare și expresie în domeniile creative, un spaţiu viu de emulaţie artistică, un spaţiu efervescent care trebuie încurajat, nu descurajat.
Squatting (Okupa, Squat) constă în ocuparea unor clădiri nelocuite sau a unor terenuri nefolosite, fără acordul proprietarului, pentru a fi întrebuinţate drept locuinţe sau în alte scopuri, inclusiv culturale (clădirea din imagine este din Amsterdam). La nevoie, se invocă o motivaţie nobilă: lupta contra degradării clădirilor, apărarea dreptului la locuinţă a celor cu probleme sociale etc., mişcarea îmbrăcând diverse ideologii, uneori asociate unei forme de subcultură. În unele ţări, astfel de acţiuni sunt tolerate tacit sau prin înţelegeri temporare cu proprietarii, în schimbul păstrării în bună stare a clădirilor sau chiar contra unei chirii. În Bucureşti se estimează că există 5.000 de oameni fără adăpost. „Carol 53“ nu este o acţiune de squatting, întrucât beneficiază de acordul proprietarului, dar se înrudeşte cu squattingul prin dimensiunea culturală.