Înainte de a fi autorul romanelor din ciclul „Cireşarii”, care i-au încântat pe sute de mii de tineri din România si din străinătate, Constantin Chiriţă a scris cărţi de glorificare a regimului comunist. Toate fiind, inevitabil, fals-sărbătoresti si neplauzibile.
-
Oameni mereu surâzători
O asemenea carte, intitulată Oameni din oraşul nostru, i-a apărut în 1951, la o editură cu un nume sugestiv: Editura Confederaţiei Generale a Muncii. În cuprinsul ei găsim povestiri despre oameni mereu surâzători, ca nişte manechine, şi despre faptele lor de muncă mereu exemplare. Între ei şi partidul comunist al cărui nume oficial era în timpul stalinismu- lui Partidul Muncitoresc Român, există o dragoste fierbinte, o lună de miere, prelungită la nesfârşit:
„La 13 August 1950, muncitorii, tehnicienii şi funcţionarii uzinei «Sovromtractor» au trimis o telegramă fulger secretarului general al CC al PMR, tovarăşului Gheorghiu-Dej. Telegrama anunţa o seamă de victorii în producţie. Printre ele şi construirea tractorului 5.000.
În aceeaşi zi muncitorii de la «Sovrom- tractor» au primit o telegramă prin care CC al PMR îi felicita cu toată căldura pentru victoriile obţinute.
Telegrama era semnată în numele CC al PMR de tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej.”
Oraşul menţionat în titlul cărţii este Braşov, căruia, în mod abuziv şi grotesc, i s-a schimbat în 1950 numele în acela de Oraşul Stalin. Conducerea PMR a luat această iniţiativă din servilism faţă de dictatorul de la Moscova. Dar, ca de obicei, a prezentat-o în faţa opiniei publice ca pe o idee venită din rândurile clarvăzătoarei clase muncitoare:
„Cei care se întâlnesc cu Feher Iosif îl salută cu respect, cu mândrie. Omuleţul acesta întinerit nu este numai vestitul strungar ceferist, aproape mereu fruntaş în producţie… El este şi unul dintre primii muncitori ai Complexului
CFR Braşov, care propuseseră cu câteva zile înainte schimbarea numelui oraşului Braşov în Oraşul Stalin.”
Lipsa de măsură în eroizarea comuniştilor favorizează scrierea unor pasaje de un irezistibil comic involuntar. Iată un exemplu:
„Unde era munca mai grea acolo apăreau comuniştii. Trandafirescu Ilie se oprise la turnătorie.”
Când scria aceste rânduri, Constantin Chiriţă nu ştia că peste jumătate de secol se va înfiinţa o instituţie care se va ocupa de cazurile celor atraşi de turnătorie: CNSAS.
-
Epigrame fără umor
Volumul de „epigrame vesele şi… triste” Ţepi de Iordan Aioanei cuprinde de fapt doar epigrame triste. Autorul compune pe bandă rulantă catrene care au ritm, rimă, dar nu şi umor. După fiecare „epigramă” (constatativă, ternă, lipsită de orice surpriză), cititorul este tentat să întrebe: ce-i de râs în asta?
„În arşiţa aprinsă-a verii/ Desigur ca să mă corupă -/ În semiobscuritatea serii/ Îşi flutură-o… minijupă?”;
„Cu sânii voluptuoşi în seară/ Un trup de vis ca o comoară/ Îţi iese-n cale ca să-l ai:/ Dar se vinde bine pe… parai!”;
„Aleşii nu mai fac nimic,/ Nici măcar nu dau din «clanţă»./ Pentru ei a ajuns un tic:/ Se gândesc doar la vacanţă.” Etc.
Flagrant inadecvate sunt epitafurile. Iordan Aioanei face glume neizbutite pe seama unor morţi. Fiind neizbutite, ele sună ca nişte răutăţi nelalocul lor:
„A fost pe-un post de mare mahăr./ S-a luat cu lumea în răspăr…
(„răspăr” nu rimează deloc cu „mahăr”!, n.n.)/
Din viaţă pleacă pe un dric/ Din care n-a luat nimic…”;
„Muri subit, aşa deodată (atenţie şi la pleonasm!, n.n.),/ Lumea răsuflă uşurată:/ Dar aţi aflat de ce, mă rog!/ Că am scăpat de-un pisălog!”
Oare chiar aşa reacţionează lumea, răsuflă uşurată când moare un pisălog? Este greu de crezut că un păcat atât de mic provoacă antipatii aşa de mari. Iordan Aioanei ne agasează şi el cu epigramele lui lipsite de umor, dar nimeni nu-i doreşte – Doamne fereşte! – să dispară de pe faţa pământului.
