În 2009 am publicat o carte despre 250 de cărţi proaste, „Cum te poţi rata ca scriitor”. Tot în 2009 am început să realizez şi o emisiune TV pe această temă, „Tichia de mărgăritar”. De ce perseverez? Dintr-o plăcere a spectacolului. Cărţile pe care le am în vedere constituie un carnaval al prostiei omeneşti, adeseori al prostiei unor oameni inteligenţi. Îmi place să privesc acest spectacol şi să râd orgiastic.
Fumigaţia imnică
Lingviştii au o idee foarte vagă despre limba dacilor. Cu mari ezitări afirmă că anumite cuvinte româneşti, care nu există în alte limbi romanice, ar putea proveni din vocabularul strămoşilor noştri de acum două milenii, dinaintea colonizării romane. Lipsa de precizie a informaţiilor se explică prin faptul că dacii nu foloseau în mod curent scrisul.
Pe Elisabeta Novac nu o descurajează precaritatea cunoştinţelor noastre despre limba dacilor. Într-o carte recent apărută, Nămăieşti – apostolul Andrei pe tărâmul lupilor — ea descrie patetic această limbă:
„Limba dacilor era ca o lancie de aer şi foc, greu de prins şi de stăpânit. Ea se odihnea pe jăratic şi stăpânea cu înţelepciune peste acel du-te-vino al iernilor grele din aria patriei lor nemişcate, de pe fruntea cerului şi de pe umerii munţilor.”
Este comic să te pronunţi cu atâta siguranţă şi încă într-un stil bombastic asupra unei realităţi lingvistice despre care nu se ştie aproape nimic. Cineva ar putea să presupună că e vorba de un poem în proză şi nu de un studiu ştiinţific. Poate, dar textul nu rezistă nici ca poem în proză. Este exaltat şi nebulos, un fel de fumi- gaţie imnică, fără valoare literară. Iată ce se mai spune despre limba dacilor:
„Limba lor era sămânţa îngropată în cercuri de bazalt, energie adormită în măduva granitului, ca un izvor răbdător, ori ca o regină de purpură. (…) Era mereu proaspătă, mereu duioasă şi se ivise la Facerea Lumii din bătăile de inimi ale mareelor care duceau spre inima planetei primele forme ale materiei fertile.”
Autoarea realizează aşadar şi o datare a limbii dacilor. Această limbă există, după opinia ei, încă de la facerea lumii. Iar de apărut a apărut din „bătăile de inimi ale mareelor care duceau spre inima planetei primele forme ale materiei fertile.” Deci asta era! Cum de nu ne-am dat seama mai demult? Unde ne-a fost capul?
Surogat de folclor
Se mai află în unele biblioteci o culegere de folclor poetic aşa-zis „nou”, intitulată Pe-un picior de plai şi publicată în 1957. Cel care a realizat-o, Teodor Balş, pretinde, în prefaţă, că a apărut, după război, o creaţie populară spontană care proslăveşte realizările regimului comunist. Este, în întregime, o mistificare. În perioada colectivizării forţate ţăranii erau rezervaţi, ostili sau chiar se răsculau, în nici un caz nu-şi manifestau entuziasmul. Prefaţatorul susţine că textele folosite de brigăzile artistice de agitaţie reprezintă o formă de creaţie populară. Nimic mai departe de adevăr. Acele texte erau confecţionate, de fapt, de activişti culturali semidocţi şi cinici, îndrumaţi îndeaproape de partidul comunist.
De altfel nu trebuie să facem multă teorie ca să ne dăm seama că nu este vorba de folclor autentic. Versurile prezentate drept folclor „nou” sunt lipsite de graţia, de simplitatea rafinată, de farmecul adevăratei creaţii populare. Iată câteva exemple:
„Că partidu ne-a-nvăţat/ Şi de boieri am scăpat./ Şi-acu partidu-ascultăm/ Şi bine o să umblăm.”,
„Ţara are altă faţă,/ Partidu ne dă povaţă/ Doru să ni-l împlinim,/ Pe drum să nu rătăcim.”;
„Frunză verde ca molidu/ Dacă n-ar fi fost partidu/ Aveam gol pe masă blidu”.
„Şi-n cel fund al codrului/ Îi glasul partidului.”
Chestia cu glasul partidului care a ajuns şi în fundul codrului numai prin mintea unui activist comunist putea să treacă. Este greu să ne imaginăm o şezătoare la care fetele şi flăcăii ar compune spontan asemenea versuri.
