Marius (bucureştean, 38 de ani, profesie liberală) şi-a cunoscut soţia pe internet, mai exact pe un chat – acest Cupidon care nu se vede, dar care trimite săgeţi: „asl pls“ (age sex location, please) – ca formulă de abordare a unui „nick“ oarecare şi aventura poate începe…

 

Hai să începem cu începutul, ce se întâmplă mai exact pe un chat?

Găseşti aici tot felul de personaje, cel mai des oameni cu probleme. Sunt trişti, complexaţi, nu pot susţine în viaţa reală. Unii sunt dependenţi. Alţii stau la agăţat. Printre aceştia, se strecoară şi oameni cumsecade, interesanţi. După primele vorbe îţi dai seama cu cine ai de-a face. Eu unul foloseam tot felul de nick-uri (nick-name-ul e un nume pe care ţi-l alegi ca să transmiţi ceva, să te reprezinte). În funcţie de stare.

 

Tu pentru ce stăteai pe chat?

Din cauza job-ului aveam o viaţă socială destul de retrasă, voiam să cunosc oameni noi.

 

Şi aşa ai cunoscut-o pe cea care avea să fie soţia ta…

Da. Nu mai ştiu ce nick-name avea Simona, dar am descoperit o persoană decentă, cu simţul umorului. Datorită umorului ne recunoşteam noi, ceilalţi, de gloata de obsedaţi de pe chat, împotriva cărora făceam front comun. Nu era mare chestie, dar măcar puteai să ştii că ai parte de un dialog cât de cât inteligent. Urma să vedem unde ne duce dialogul. Eu unul nu ştiam niciodată sigur ce vreau de la aceste conversaţii, pentru că m-am ars odată şi acum suflam şi în iaurt. Dar, dacă descopeream persoane pe aceeaşi lungime de undă, lucrurile puteau evolua. Am aflat că e din provincie, ceea ce mi-a lăsat un gust cam amar, pentru că eu locuiam în Bucureşti. Ştiam că dacă o arzi prea mult pe chat cu cineva, realitatea îţi va trage un şut în fund. Afli câteva lucruri, ţi-a trimis o poză, începi să visezi, o iei un pic razna. Ruptura e mare când te vei confrunta cu realitatea. Ea a înţeles asta, iar când a deschis web-cam-ul am simţit că pasul spre o primă întâlnire fusese făcut…

 

Web-cam-ul era o garanţie că vă veţi întâlni?

Până una, alta, pe web am putut să o văd zilnic, să-i văd faţa, camera în care locuia, diverse lucruri. Era un loc plin de viaţă, de semne, cum să zic… un fel de sinteză a zilei. Îmi povestea ce s-a întâmplat peste zi, comunicam experienţe live. Ajunsesem să-i recomand cu ce să se îmbrace, iar ea se schimba „uitând” web- ul deschis, ca eu să fur imagini interzise cu fructul oprit, dar, în mod subtil, promis.

 

Tu îi dădeai imagini web cu tine?

Eu nu aveam web atunci, dar nu era o problemă. Nu ţinea morţiş să fie o chestie reciprocă. Era o persoană generoasă…

 

Spuneai că nu ştiai dinainte ce vrei de la aceste conversaţii. Cu ea cum a fost?

Voiam s-o văd. Eram două persoane singure, deşi, sincer, nu cred că am fi avut ceva de împărţit în condiţii normale. În condiţii reale, adică. Dacă ne-am fi întâlnit într-un loc public şi am fi schimbat păreri, nu ştiu dacă s-ar fi legat ceva. Realitatea e diferită de ceea ce se vede pe internet. Fiecare persoană are un fel de a fi, dar ideile sau emoţiile pe care le transmiţi pe net sunt generale, emoticonurile ălea care zâmbesc sau se strâmbă sunt standard.

 

Şi în realitate cum a fost?

O să râzi, dar realitatea a fost cum nu se poate mai bună!

 

Păi, tocmai spuneai că nu!

Ăsta-i paradoxul. După ce cunoşti pe cineva pe net, începi să cedezi într-un fel. Nu ştiu cum să-ţi explic să înţelegi. Să spunem că te trezeşti pe o insulă pustie. Eşti singur cuc şi deodată apare Ea, care nu e nici pe departe femeia visurilor. Dar e singura, nu există altă opţiune. Sigur, exagerez un pic, dar în linii mari cam asta-i. În fond, despre singurătate e vorba, că-s site-uri matrimoniale sau chat. Realul şi virtualul sunt două lucruri disproporţionate. În primul rând este internetul. Ăsta-i fundalul care te fură că ajungi să nu mai ştii cine eşti. Atunci când cunoşti pentru prima oară o persoană pe net, şi nu ştii mare lucru despre ea, ai tendinţa să înfrumuseţezi lucrurile. Mai ales când sunt goluri. Nu ştii prea bine cum arată, ai schimbat două vorbe, şi ţac!, te-a şi prins vraja. Nu e mereu valabil, dar e posibil. Nu ştiu cum e la alţii, dar la mine aşa funcţiona.

 

Un visător deci…

Da. Am cunoscut odată o fată pe net, era specială. Frumoasă, educată, am început să vorbim şi ne-am apropiat mult. Începuse să fie ceva profund între noi. Eram şi serioşi, dar şi nebuni în sensul frumos al cuvântului. Umblam brambura pe net, de pe un site pe altul, călătoream împreună cu ea, intram pe chat-uri, ascunzându-ne prin puzderia de nick- uri, sau interacţionam cu ceilalţi fără ca ei să ştie că e ceva între noi. Era jocul nostru, secretul nostru, numai de noi ştiut. Într-o zi mi-a făcut o surpriză. M-a luat de „mână” şi m-a dus pe site unde se oficiau căsătorii virtuale. M-a întrebat dacă nu vreau să ne căsătorim. Am rămas mască şi… cu o pagină pe care au fost înscrise intenţiile noastre. Iar eu nu puteam s-o văd în realitate! Asta m-a înnebunit. N-am înţeles niciodată de ce n-a vrut. Poate s-a jucat. Poate şi-a dat seama că, dacă ne-am fi întâlnit, totul s-ar fi stricat. Eram îndrăgostit de ea, de fapt, aveam iluzia asta. Nu ne-am văzut niciodată.

 

Adică aveai toate motivele să devii lucid…

…Ca să accept că genul ăsta de cunoaştere poate deveni aberant. Da, ştiu. Însă eu n-am putut să renunţ. De fapt, după acel episod m-am cam învăţat minte, n-am mai fost pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă. Nu puteam scăpa de capcana iluziilor, dar încercam să scurtez cât mai mult acest drum vicios. Pe Simona, cu cât o vedeam mai mult pe web, cu atât îmi doream mai mult s-o văd în realitate. Mă ajuta şi ea. Era frumoasă, ştia să-şi folosească avantajele ca să mă facă s-o doresc.

 

Deci ceva-ceva tot se înfiripase între voi…

Asta-i ciudat, că nu se înfiripase mare lucru. O doream, asta-i sigur. Vreau să spun că nu semăna deloc cu acea poveste pe care ţi-am spus-o. Ceva scârţâia, nu era în regulă… A fost o slăbiciune să începem cu trecutul, pentru că trecutul e întotdeauna cârpit cu eşecuri. Pe de altă parte, începeam să mă vindec de internet şi de cai verzi pe pereţi. Din punctul ăsta de vedere, Simona era cât se poate de reală. Aveam discuţii serioase, ne confesam unul altuia. Am aflat că ieşise de curând dintr-o relaţie, că nu mai suporta oraşul ăla, nu vedea nici un viitor, termina în curând facultatea. Şi pe urmă?… Pe urmă, nici ea nu ştia, dar era clar că Bucureştiul e un oraş cu mult mai multe posibilităţi, mai ales că lucram în acelaşi domeniu..

 

A durat mult până v-aţi întâlnit?

Nu. Faza clasică. O delegaţie în oraşul ei. Cam asta a fost, n-a durat mult până când am început o relaţie.

 

O relaţie în adevăratul sens al cuvântului…

Da, o relaţie reală, fără tâmpeniile din capul internetului.

 

Deci aţi trecut de proba realităţii, v-aţi dat seama că aveţi lucruri în comun…

În primul rând mi-am dat seama că ne aveam unul pe altul. Eram deja împreună de câteva luni când am primit un telefon de la fosta mea iubită. Cu un an înainte avusesem o relaţie care se terminase brusc. Deşi ne iubeam mult, un puseu de gelozie din partea ei a pus capăt unei poveşti care ar fi putut să nu se încheie niciodată. Acum, îşi cerea iertare şi voia să refacem relaţia… A fost năucitor pentru mine. Adevărul e că încă o iubeam. Trebuia să fac o alegere.

 

…?

Fosta mea iubită era plecată peste mări şi ţări, aşa că am ales-o pe Simona. Până la urmă, m-am căsătorit cu ea. Erau prea multe relaţii defecte, virtuale, la distanţă… îmi era de ajuns.

 

Şi… au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi?

Nu, n-a ţinut mult. Şi în viaţă poţi să-ţi iei câte o păcăleală, mai ales dacă te arunci cu disperare înainte, aşa cum probabil am făcut noi din cauza singurătăţii. Dar, cel puţin, de atunci m-am vindecat de relaţii pe internet.

 

Taguri: nr. 3 / martie 2012 Tweet

Wednesday, March 7th, 2012 at 4:43 pm, DOSAR, RSS feed