Inedit şi original  în arhitectura  urbană  a Bucureştilor, Castelul Ţepeş este  unul   dintre  monumentele  istorice  neştiute  ale României.

Arhitectura unui oraş şi a unei  epoci este o  formă   de  comunicare, o  modalitate prin care o anumită societate îşi exprimă idealurile cu ajutorul cărora  putem reconstrui şi înţelege modul  ei  de  viaţă.   Străzile,  casele sunt  repere importante în alcătuirea profilului arhitectural al unui oraş, prin  care se conturează aspectele sale  identitare. Neştiut de mulţi  bucureşteni, ascuns  privirii de  copaci, castelul din  parcul Carol  este  înconjurat de enigme şi  sursa  multor legende urbane. Se vorbeşte despre fantome, surghiuniţi şi crime,  iar numele de Castelul lui Vlad Ţepeş aduce un  plus  de  dramatism. Martorul istoriei unor ani uitaţi, cu aerul său medieval, trecem pe lângă  el fără să-i acordăm prea  multă importanţă. Nu  numai că nu  îi știm  numele, dar  nu  cunoaștem nici istoria  zbuciumată pe care o poartă printre cărămizi și creneluri. Iar prin  ignoranţă și indiferenţă, îl izolăm  și mai mult  în negura unui timp  etern  trecut.

Văzându-i alura  medievală, zidurile din cărămidă roșie  și crenelurile, nu-ţi  poţi  opri imaginaţia să nu  alerge  după spirite  rătăcite care nu și-au găsit liniștea,  umblând să-și răscumpere nedreptatea, să-și răzbune chinurile și tortura, să pedepsească neam  din  neamul călăilor.  Trecând pe lângă  castelul din  inima Bucureștiului, de pe strada Candiano Popescu, numărul 6, în apropiere de  Parcul Carol,  te înfioară gândul că n-ar  fi imposibil să fi avut vreun străbunic călău și să nu știi.

Castelul  Ţepeş   a  fost  construit  în  anul 1906, an în care  avea  loc Expoziţia Generală Română, un eveniment internaţional prilejuit de  jubileul  a patruzeci de  ani  de  domnie a Regelui  Carol I, strămoș al Expoziţiei Mondiale  de  la  Shanghai,  prin   care autorităţile de  la Bucureşti au  vrut  să  arate lumii  modul în care a progresat România în perioada 1866–1906. Tot atunci  s-a născut şi actualul parc Carol, pe ceea ce era Câmpul de la Filaret;  întreg  spaţiul de treizeci  și șase de hectare a fost asanat, pe el plantându-se 4.206 de arbori  mari, 5.933 de conifere şi alte câteva zeci de mii de arbuşti şi plante, s-au construit  40.000  de  metri   pătraţi de  pavilioane  şi palate,  39.200 de metri  pătraţi de drumuri şi șosele,  plus  71.360 de metri  pătraţi de alei şi poteci.  Incinta  parcului a fost „populată” de zeci de  clădiri  reprezentative pentru cultura românească: standuri ale  muzeelor, hanuri, case din diferite zone ale ţării, replici ale unor edificii emblematice, cum ar fi Mânăstirea Cozia,  pavilioane industriale, ştiinţifice și agricole.  După terminarea expoziţiei, multe clădiri   au   fost  demontate,  însă   turnul  lui

Ţepeș  a rămas în picioare alături de Arenele Romane  și Biserica Cuţitul de Argint, replică a bisericii  Sf. Nicolae  din Iași.

La  inaugurare  au   fost   prezenţi  regele Carol  I şi regina  Elisabeta, membri ai guvernului,  personalităţi ale culturii, spre exemplu compozitorul George  Enescu,  precum şi reprezentanţi ai  statelor străine. La  vremea respectivă, castelul a fost  destinat expunerii de obiecte  de artă. Familia  regală  a revenit la castel în nenumărate rânduri pentru a admira tablourile cu motive religioase.

În tot acest ansamblu, scopul  construcţiei a fost unul pragmatic, acela  de  turn  de  apă, însă din motive ce ţin de estetică şi simbolism s-a decis  ca edificiul  să reproducă la o scară mai mică  Cetatea  Poenari din  judeţul Argeş, ridicată  de   către   Vlad   Ţepes,   de   unde  şi numele sub care este cunoscută clădirea. Planurile aparţin arhitecţilor Ştefan Burcuş şi Victor Stephanescu, cei care au găsit  această soluţie  originală pentru mascarea rezervorului   de   apă   necesar   alimentării  expoziţiei. Bazinul  de fontă  a fost turnat în atelierele lui Oscar Maller, apoi montat în interiorul turnului castelului înalt de douăzeci și trei de metri şi cu un diametru de nouă  metri, nelăsând loc decât  unei  scări înguste, în spirală, care urcă până  aproape de acoperiș.

De-a lungul timpului, castelul a avut diverse întrebuinţări. Pornindu-se de la ideea iniţială   de  a  servi  drept turn   de  apă,  construcţia  a  fost  rând  pe  rând  expoziţie de obiecte  de  artă,  corp  de  gardă pentru o unitate  militară, dormitor pentru angajatele responsabile cu întreţinerea Parcului Carol și, în  cele  din  urmă, sediul Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor. Castelul are o sută șase ani, a prins  două războaie mondiale și câteva regimuri politice,  iar în prezent zace uitat  în spatele unor   tei  înalţi,  adormiţi de  liniștea unui cartier  încremenit în timp.

Pentru a ajunge  în turn,  trebuie să urcaţi pe o scară de lemn,  construită în spirală. Din turnul castelului, de  pe  o platformă special amenajată, se poate  admira Parcul  Carol  I și panorama Bucureștilor. Un contrafort puternic, terminat cu un  pridvor de lemn,  susţine turnul să nu se prăbușească, iar în dreapta se află un zid crenelat de piatră, terminat în colţ cu un alt turn  de dimensiuni mai mici. Puţini știu că este vorba  despre o clădire  cu atribute certe  de  patrimoniu și  nu  o  vilă  a  vreunui milionar excentric.

În prezent, castelul poate  fi considerat o adevărată bijuterie   arhitectonică, având un potenţial turistic uriaș.  Cu toate acestea,  imobilul a fost mai degrabă interzis publicului în ultimul timp.  Porţile  castelului au fost deschise curioşilor în ultimii  ani doar de câteva ori, timp  de câteva  ore, de Ziua  Eroilor  şi de Ziua Armatei.

Taguri: nr. 7 / iulie 2012 Tweet

Saturday, July 14th, 2012 at 11:15 pm, DOSAR, RSS feed