Inedit şi original în arhitectura urbană a Bucureştilor, Castelul Ţepeş este unul dintre monumentele istorice neştiute ale României.
Arhitectura unui oraş şi a unei epoci este o formă de comunicare, o modalitate prin care o anumită societate îşi exprimă idealurile cu ajutorul cărora putem reconstrui şi înţelege modul ei de viaţă. Străzile, casele sunt repere importante în alcătuirea profilului arhitectural al unui oraş, prin care se conturează aspectele sale identitare. Neştiut de mulţi bucureşteni, ascuns privirii de copaci, castelul din parcul Carol este înconjurat de enigme şi sursa multor legende urbane. Se vorbeşte despre fantome, surghiuniţi şi crime, iar numele de Castelul lui Vlad Ţepeş aduce un plus de dramatism. Martorul istoriei unor ani uitaţi, cu aerul său medieval, trecem pe lângă el fără să-i acordăm prea multă importanţă. Nu numai că nu îi știm numele, dar nu cunoaștem nici istoria zbuciumată pe care o poartă printre cărămizi și creneluri. Iar prin ignoranţă și indiferenţă, îl izolăm și mai mult în negura unui timp etern trecut.
Văzându-i alura medievală, zidurile din cărămidă roșie și crenelurile, nu-ţi poţi opri imaginaţia să nu alerge după spirite rătăcite care nu și-au găsit liniștea, umblând să-și răscumpere nedreptatea, să-și răzbune chinurile și tortura, să pedepsească neam din neamul călăilor. Trecând pe lângă castelul din inima Bucureștiului, de pe strada Candiano Popescu, numărul 6, în apropiere de Parcul Carol, te înfioară gândul că n-ar fi imposibil să fi avut vreun străbunic călău și să nu știi.
În interior se conservă toate steagurile armatei dela 1830 până astăzi. Pe de altă parte, parcul muzeului este împodobit cu guri de foc, capturate de trupele române în timpul războiului“ – Ghidul Bucureştiului, 1935.
Castelul Ţepeş a fost construit în anul 1906, an în care avea loc Expoziţia Generală Română, un eveniment internaţional prilejuit de jubileul a patruzeci de ani de domnie a Regelui Carol I, strămoș al Expoziţiei Mondiale de la Shanghai, prin care autorităţile de la Bucureşti au vrut să arate lumii modul în care a progresat România în perioada 1866–1906. Tot atunci s-a născut şi actualul parc Carol, pe ceea ce era Câmpul de la Filaret; întreg spaţiul de treizeci și șase de hectare a fost asanat, pe el plantându-se 4.206 de arbori mari, 5.933 de conifere şi alte câteva zeci de mii de arbuşti şi plante, s-au construit 40.000 de metri pătraţi de pavilioane şi palate, 39.200 de metri pătraţi de drumuri şi șosele, plus 71.360 de metri pătraţi de alei şi poteci. Incinta parcului a fost „populată” de zeci de clădiri reprezentative pentru cultura românească: standuri ale muzeelor, hanuri, case din diferite zone ale ţării, replici ale unor edificii emblematice, cum ar fi Mânăstirea Cozia, pavilioane industriale, ştiinţifice și agricole. După terminarea expoziţiei, multe clădiri au fost demontate, însă turnul lui
Ţepeș a rămas în picioare alături de Arenele Romane și Biserica Cuţitul de Argint, replică a bisericii Sf. Nicolae din Iași.
La inaugurare au fost prezenţi regele Carol I şi regina Elisabeta, membri ai guvernului, personalităţi ale culturii, spre exemplu compozitorul George Enescu, precum şi reprezentanţi ai statelor străine. La vremea respectivă, castelul a fost destinat expunerii de obiecte de artă. Familia regală a revenit la castel în nenumărate rânduri pentru a admira tablourile cu motive religioase.
În tot acest ansamblu, scopul construcţiei a fost unul pragmatic, acela de turn de apă, însă din motive ce ţin de estetică şi simbolism s-a decis ca edificiul să reproducă la o scară mai mică Cetatea Poenari din judeţul Argeş, ridicată de către Vlad Ţepes, de unde şi numele sub care este cunoscută clădirea. Planurile aparţin arhitecţilor Ştefan Burcuş şi Victor Stephanescu, cei care au găsit această soluţie originală pentru mascarea rezervorului de apă necesar alimentării expoziţiei. Bazinul de fontă a fost turnat în atelierele lui Oscar Maller, apoi montat în interiorul turnului castelului înalt de douăzeci și trei de metri şi cu un diametru de nouă metri, nelăsând loc decât unei scări înguste, în spirală, care urcă până aproape de acoperiș.
De-a lungul timpului, castelul a avut diverse întrebuinţări. Pornindu-se de la ideea iniţială de a servi drept turn de apă, construcţia a fost rând pe rând expoziţie de obiecte de artă, corp de gardă pentru o unitate militară, dormitor pentru angajatele responsabile cu întreţinerea Parcului Carol și, în cele din urmă, sediul Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor. Castelul are o sută șase ani, a prins două războaie mondiale și câteva regimuri politice, iar în prezent zace uitat în spatele unor tei înalţi, adormiţi de liniștea unui cartier încremenit în timp.
Pentru a ajunge în turn, trebuie să urcaţi pe o scară de lemn, construită în spirală. Din turnul castelului, de pe o platformă special amenajată, se poate admira Parcul Carol I și panorama Bucureștilor. Un contrafort puternic, terminat cu un pridvor de lemn, susţine turnul să nu se prăbușească, iar în dreapta se află un zid crenelat de piatră, terminat în colţ cu un alt turn de dimensiuni mai mici. Puţini știu că este vorba despre o clădire cu atribute certe de patrimoniu și nu o vilă a vreunui milionar excentric.
În prezent, castelul poate fi considerat o adevărată bijuterie arhitectonică, având un potenţial turistic uriaș. Cu toate acestea, imobilul a fost mai degrabă interzis publicului în ultimul timp. Porţile castelului au fost deschise curioşilor în ultimii ani doar de câteva ori, timp de câteva ore, de Ziua Eroilor şi de Ziua Armatei.