În zilele în care s-a desfăşurat Olimpiada de la Londra, s-a repetat cu obstinaţie o vorbă: important e să participi, chiar dacă nu câştigi.
Oare? Nu cumva această zicere a lui Pierre de Coubertin nu e adevărată? Nu cumva ea e consolarea celor învinși, incapabili de rezultate deosebite? Fiindcă în cartea de aur a olimpismului nu sunt înregistrate numele participanţilor, ci numai ale câștigătorilor.
În acest an sportivii noștri nu s-au mai clasat pe un loc fruntaș, așa cum ne-au obișnuit la alte ediţii ale acestei grandioase competiţii. Desigur, ne pare rău. Evident, se pot da multe explicaţii. Și totuși, a fi înaintea unor ţări despre care toată lumea știe unde se află pe hartă, nu e puţin lucru.
În loc să-i mustrăm pe reprezentanţii noștri pentru că n-au reușit mai mult, ar fi mai bine să ne gândim în câte alte domenii ne aflăm la înălţimea performanţelor pe care le-au obţinut ei. Ne situăm cumva pe podium în privinţa atenţiei acordate sănătăţii populaţiei, învăţământului, agriculturii, industriei? Ne aflăm în vârful clasamentului la combaterea corupţiei sau la grija pentru siguranţa cetăţeanului? Nici măcar faţă de sport nu manifestăm interes, având în schimb mari așteptări.
De-abia după ce ne-am pune astfel de întrebări am înţelege că da, participăm și noi la viaţa planetei, dar nu din postura de învingători. De aceea, chiar dacă au realizat mai puţin decât în alte ocazii, sportivii noștri merită să fie trataţi cu mai mult respect și preţuire.