A fost o lună politică de tensiune surdă. Şi de plâns în pumni. S-a vorbit despre câte în lună şi-n stele. Şi-n pensii. Şi-n caşchete de poliţist, cum ar spune nea Puiu (e preferatul meu dintre politicieni, pen’ că se pricepe la jocul cu mingea).

Au apărut sternograme (nu, nu de pui), ci mogulate, în sos de ziarişti. Carevasăzică, pentru ce? Pentru ca să-i combatem pă jurnalişti. Să-i facem muci, nene. Să le scoatem lor din cap ideea aia cu potenţa, cum că ar fi, nu-ştiu-care, a zecea putere în stat (sau a patruzeci şi noua? – cine mai ştie?)

Să lăsăm, deci, vrăjeala, că ar exista presă independentă. Toţi sunt moguli, mai mari sau mai mici. Unii, e drept, sunt mai mogulache. Alţii – moguli în devenire. Stai aici, dacă îţi place, împuşti francul – dacă nu, bip! Adică, na, e clar: te cari. Ce atâta independenţă?

Mogulii noşti sunt buni, ceilalţi moguli e răi, nene – şi stăm cu bunghiul pe ei. De ce ne-am cumpărat ziar? Ca să ne facă propriii noştri angajaţi de rahat în ziarul nostru? Mucles-Apostol, vorba lui Becali, şi ziaristul e un fel de „apostol“, dar al mogulilor.

Să transcriem noi CONVOBIRI LITERARE – sau CONVORBIRI MOGULARE? – asta-i întrebarea.

Lăsaţi baltă ideea că SOV v-ar plăti pe ochi frumoşi. Şi acum mai vezi, în presă, două tabere: ăia care sunt cu B. – şi ăia care nu-s cu B.

Rar am văzut să se bălăcărească mai tare jurnaliştii între ei, de parcă totul ar fi devenit un război personal, între jurnaliştii buni şi jurnaliştii răi. Şi aşa ar putea să îmi pară şi mie, numai că am o problemă: înţeleg cam greu – ori nu prea înţeleg deloc – care-s jurnaliştii buni – şi care-s ăia răi. Şi, la fel de greu, nu prea ştii care-s mogulii de treabă – sau mogulică – şi care-s mogulii naşpa – moguloii, că e tare greu să-i deosebeşti. Vilă unii, palat şi alţii. Paradis unii, rai la alţii. Maşini supărate: şi colo, şi colo. Dosare grase: şi colo, şi colo. Golănii de presă – sau numai în afaceri. Şi colo, şi colo.

Se caută mogul de bine. Cu caracter. Cu onestitate. Neîntinat ca albul ochiului. Dar şi mogulii se înnădesc la trusturi de presă. Mogul discret, sfios, caut grup de presă cu intenţii serioase. Grup nobil de presă, scăpătat de criză, caut mogul cu acte în regulă, în vederea mariajului, neserioşii sunt rugaţi să se excludă singuri.

SOV a reuşit o performanţă: să plătească toată floarea cea vestită a presei. N-a scăpat (mai) nici unul. Aşa că are o „oştire regulată“.

Dar aceste stenograme care au făcut extrem de multă vâlvă se conexează cu dezvăluirile care au făcut ziarele să bubuie cu ceva timp mai în urmă: care ziarist a luat, cât i-a dat Vântu, cine lipseşte de pe listă, ce fel de contracte aveau fiecare, care lucra la mogul, care era consilier, care fraţi mai mari, care morţi, care plugari.

În ce mă priveşte, mă gândesc, adesea, că Dumnezeu este mogulul suprem, iar eu, unul, OK, atunci recunosc că am lucrat la mogul (dacă mă gândesc bine, lista e: Adrian Sârbu, Bertelsmann ș.a.). Într-un fel, toţi am lucrat la mogul, dacă ne gândim, iarăşi, că statul este mogulul suprem.

Dar Traian Băsescu, ce e? Nu cumva e şi el un mogul al Cotrocenilor – şi al neamului de pedelei (care, vorba cântecului, imn de eroi, se vor naşte în veci, din diferite coapse)? Şi Emil Boc, aşa, cu prestanţa lui nativă, cum este el, ce este? Nu cumva tot un soi de mogul, dar al Guvernului?

Voi, bandiţeilor, care lucraţi la stat, credeţi, cumva, că sunt mai breji?

Acum au apărut tot mai des stenograme încrucişate, de nici nu mai ştii care cu cine vorbeşte. Dovadă că trăim într-o lume „ce vorbea în stenograme şi gândea în porcării“. Sau rechizitorii. Colcăieli de interese mai mult sau mai puţin sublime, mai mult sau mai puţin imunde. Pupăză peste colac, mai apare, deunăzi, şi doamna Vlas, peste Vântu.

Dacă nu ştiţi cine e doamna Ioana Maria Vlas, vă spun eu: este o autoare de texte. Un fel de textieră. Nu, nu de la Sarmalele reci, n-aţi ghicit. E o doamnă cu veleităţi artistice. Care a reuşit, abia după vreo zece ani de creaţie, să ne explice cum e să cari milioanele cu sacoşa, astfel încât ele să ajungă, graţios şi evenescent, în buzunarele curate ale GELSOR.

Dovadă că, dacă mogulii spun lucruri trăsnite, măi animalelor, apăi şi aghiotantele de mogul fac la fel.

Problema e că, d-aicea, noi, jurnaliştii, ne-am ales cu onoarea nereperată. Vorba scepticului: nu există ziarist de necumpărat. Sau există? Şi care e preţul?

În plenul Parlamentului s-a dezbătut moţiunea de cenzură împotriva guvernului condus de Emil Boc. Reprezentanţi ai Coaliţiei au susţinut că acest „push“ nu are vreo şansă de a demite Guvernul.

În aceeaşi vreme, Opoziţia a susţinut, cu vehemenţă, că are nevoie doar de câteva voturi pentru ca moţiunea să treacă.

Emil Boc, în plen, a afirmat că: „În acest moment de răscruce în România, avem de făcut o alegere foarte importantă pentru ţară.“

A încercat, mai târziu, să ia cuvântul, dar deputaţii PSD au început să arate dosarele cu semnăturile pentru demiterea Guvernului. Întreaga opoziţie scanda „Demisia, Demisia!“

O parte dintre scene nici nu sunt obligatoriu de văzut, se pot imagina cu uşurinţă, dacă ai citit, în şcoala generală, Caragiale.

Şi tot aşa mai departe: şi dă-i, şi luptă.

Şi luptă, şi dă-i.

Dezbaterea – şi duelul cuvântătorilor (printre care şi Varujan Vosganian, şi Victor Ponta) s-a prelungit până la căderea nopţii.

Până la urmă, moţiunea a căzut. A obţinut 219 voturi, cu 17 mai puţin faţă de necesar.

foto Agerpres şi Intact Images

Taguri: nr. 11 / noiembrie 2010 Tweet

Monday, November 29th, 2010 at 10:45 am, ZOOM, RSS feed