O criză cum omenirea nu a mai cunoscut demult zguduie economiile lumii.

A pornit cu falimentul unor bănci vestite, ca Lehman Brothers, Washington Mutual, Fannie Mae şi Freddie Mac. După principiul dominoului, şi altele au luat-o la vale pe urma lor. Unele au fost naţionalizate sau au fost cumpărate de către bănci mai puternice. Acest tsunami financiar s-a propagat pe întregul mapamond. Bursele au fost primele care au reacţionat rapid, tranzacţiile lor având de suferit. Semnele unei recesiuni la nivel mondial au început peste tot să-şi facă simţită prezenţa. Se închid fabrici, se reduce sau se opreşte temporar producţia, se disponibilează personalul, sau salariaţii sunt trimişi într-un concediu pe care nu şi l-au dorit. Costul finanţării unor noi afaceri a crescut, accesul la credite e mai anevoios. Pretutindeni se profilează spectrul unor vremuri sumbre. Citeste continuarea

Furia apelor ne-a lovit din nou pământurile.

Din nou am văzut imagini cu oameni năpăstuiţi, care nu mai au nici un acoperiş deasupra capului. În numai câteva ceasuri au rămas fără agoniseala de zeci de ani. Iarăşi i-am plâns pe bărbaţii, femeile, copiii care priveau cu jale la dezastrul din jurul lor. Fără să poată face nimic. Cine să-i ajute? Ce vor primi de la guvern, de la asociaţiile de binefacere, sau din partea locuitorilor din alte ţinuturi care n-au cunoscut urgia înseamnă prea puţin pentru ei. Deznădăjduiţi, îşi spun că au venit pe lume degeaba. Trebuie să ia totul de la început, aşa cum li s-a întâmplat de atâtea ori în istorie.

Prin alte părţi, binecuvântate de civilizaţie, când natura se răzvrăteşte, asistăm la aceleaşi scene de coşmar. Dar cei asupra cărora se abat nenorocirile au o altă şansă. Ajutoarele vin la timp şi nimeni nu le prăduieşte. Casele, bunurile, culturile le sunt asigurate. Nu trece mult timp şi trăiesc la fel de confortabil ca şi mai înainte. Rănile, chiar dacă nu se uită, se vindecă mai uşor. Pentru ei, viaţa nu e o „Vale a plângerii“.

Uneori, suntem de o sensibilitate împinsă la extrem. Pe noi nu ne poate atinge nimeni nici cu o floare, în schimb, tare ne mai place să-i luăm pe alţii în zeflemea. E un semn al complexelor de care nu reuşim să scăpăm. Citeste continuarea

În urmă cu vreo câteva săptămâni, am primit prin e-mail înştiinţarea că am câştigat 122.038,95 euro la Loteria Quinigol. Citeste continuarea

Într-o intervenţie inflamată, Traian Băsescu i-a asemuit pe ziarişti cu nişte „tonomate“.

Poate că preşedintele are dreptate. Poate că unii jurnalişti se comportă exact aşa cum îi descrie domnia-sa. Bagi euro şi obţii articole de orientarea dorită. N-are importanţă cine introduce monedele în fantă. Nu contează dacă ieri ai lăudat ceea ce azi înjuri, iar mâine lauzi din nou. Un tonomat dispune de o varietate de melodii şi îi este indi­ferent cine îl umple cu bani. N-are viaţă, n-are conştiinţă. Doar o sete continuă de parale. Citeste continuarea

De mai bine de un an am trecut de la ROL la RON.

Oamenii însă nu s-au obişnuit cu „denominarea monedei naţionale“. Continuă să spună că au lefuri de zece milioane, de pildă, sau că pensia lor sare de cinci milioane. Pe nevasta unui muncitor o ia ameţeala când bărbatul ei vine triumfător de la serviciu şi o anunţă entuziast: „Femeie, am luat o primă de două milioane, merit şi eu o bere! Rece să fie, că ne permitem!“ O băbuţă tremură de emoţie când poştaşul care îi aduce lunar banii îi dă cu 200.000 de lei mai mult, şi se gândeşte cu toată veneraţia la guvernanţii care au o asemenea grijă faţă de cei vârstnici, şi le cresc periodic veniturile cu astfel de sume substanţiale. Iar apoi şopteşte înlăcrimată: „Păcat că s-a dus ăl bătrân, ce s-ar mai fi bucurat şi el, astăzi am fi făcut-o lată!“ Chiar şi copiii freamătă cu voioşie pentru că li s-a mărit alocaţia cu 30.000 de lei – ce, câteva lame de gumă în plus sunt de colo?

O simplă obişnuinţă la care nu se poate renunţa aşa uşor, am putea spune. Un mers al lucrurilor în virtutea inerţiei. Am putea da vina şi pe lenea de a calcula potrivit noilor reguli. Sau – Doamne fereşte! – chiar pe neştiinţa unora de a socoti cu alte cifre.

Şi totuşi, eu cred că este vorba despre ceva mai profund în această situaţie. Ceva care ni s-a fixat temeinic în subconştient. Ne-a cam plăcut jocul cu milioanele. Ne-a creat o stare de bine. O vreme, ne-am simţit mai împliniţi, mai siguri pe noi înşine, mai încrezători în viaţă. Am fost, cu toţii, milionari. Ni s-a părut că suntem bogaţi. Chiar dacă noi, cei mai mulţi, eram milionari în lei, iar o mână de răsfăţaţi ai sorţii erau milionari în euro. Ne-am cufundat cu deliciu într-o iluzie la care ne vine greu să renunţăm. Iluzie pe care o prelungim în zadar – numai în cazul leilor a funcţionat tăierea a patru zerouri. Euro a rămas la fel.

Războiul între Palate s-a încins din nou, pornind de la nişte bileţele.

Atmosfera sărbătorească de la începutul anului s-a risipit. Focurile de artificii, cupele de şampanie închinate, vorbele frumoase rostite cu acea ocazie au început să fie date uitării. Am fost primiţi în Uniunea Europeană, dar noi suntem aceiaşi, de la vlădică la opincă. Desigur, nimeni nu se aştepta la metamorfoze spectaculoase peste noapte. Era greu să devenim brusc mai civilizaţi decât am fost decenii la rândul. Dar parcă ne-am fi aşteptat la altceva. În primul rând, ne-am fi dorit ca măcar cei care ne conduc să devină mai atenţi la interesul naţional.

Însă orgoliile lor sunt în continuare puternice şi-i determină să acţioneze mai mult în realizarea propriilor scopuri, fără să le pese cu adevărat de destinul unei ţări care s-ar putea să piardă o şansă unică – aceea de a deveni, în scurt timp, prosperă şi respectată. Scandalurile la vârf se ţin lanţ şi colegii noştri europeni deja se întreabă cine guvernează în România. Iar dacă atitudinea lor binevoitoare de până acum va dispărea, nici un bileţel, indiferent dacă va fi semnat de către Preşedinte sau de către Premier, nu va avea nici un efect. Vor trebui lungi scrisori de explicaţii şi nu se ştie cine va avea răbdarea să le citească.