Despre corporaţii se pot spune multe. Bune sau rele. Însă nu într-o privire dihotomică stă înţelegerea, nu aici e cheia. Cu siguranţ ă, această realitate socio-economică e mai complexă decât pare la prima vedere, dincolo de etichetele pozitive sau negative care i se pun. Printre cercetările care au avut ca subiect corporaţiile, studiile de antropologie aruncă o lumină mai clară asupra fenomenului. Citeste continuarea

A renunţat la o poziţie de top în marketing, ca să frământe pâine cu mâinile lui. Apoi să o vândă mai ales corporatiştilor. „Ălora de pe ulita cu multă muncă”, aşa cum îi alintă acum. De pe „ulita” băcăniei sale. Citeste continuarea

„Sema Parc”, zona Regie – Bucureşti. Două turnuri din sticlă şi oţel, pe numele lor „Riverview House” şi „Atrium House” contrastează puternic cu peisajul postindustrial al vechii fabrici de maşini „Semănătoarea” din dreapta râului Dâmboviţa. Citeste continuarea

Aş putea spune că e un corporatist major. Si la propriu şi la figu­rat. După 18 ani de multinaţionale, în poziţii care de care mai de top, Cătălin Năstăsescu si-a făcut un cadou surprinzător. O întoarcere la sine însusi. Un timp doar al lui si vindecător. Mă rog, un an sabatic, dacă tot vorbim în termeni corporatisti. Citeste continuarea

Claudiu e corporatist. Si expat. Si scriitor. Copiii i s-au născut în China. Romanul l-a publicat la Bucureşti. Acum locuieşte în  Copenhaga. Lucrează la „Maersk”, cea mai mare companie de shipping din lume. Lara, Eduardo, Janina şi Claudiu sunt o familie fericită. Chiar aşa? Să verificăm! Citeste continuarea

22 aprilie 2007. Raluca Stroescu, manager de audit la „Ernst&Young” în vârstă de 31 de ani, a fost găsită moartă în locuinţa ei. Avea calcula­torul deschis si nişte dosare de serviciu în braţe. Sub presiunea unor deadline-uri, tânăra a muncit, aproape non-stop, luni de zile, de dimineaţa până noaptea târziu, fără week-end-uri şi sărbători legale. Era aproape un schelet, cântărea sub 40 de kilograme. Atunci s-a vorbit şi s-a scris, pentru prima oară în România, despre „moarte prin prea multă muncă”. Şi, evident, toată lumea arăta cu dege­tul spre multinaţionale. Citeste continuarea

„Vrei să ştii realita­tea? A fost o sar­cină gea­mănă. Eu am ieşit, fra­te-miu nu”, îşi înce­pe Oa­na povestea. După doar câţiva ani de viaţă, s-a izbit de primele preju­de­căţi. Fie ele şi cele ino­cen­te ale copiilor de la bloc. S-a obişnuit repede să fie strigată „chioară” şi să fie considerată diferită. Cu bastonul, însă, n-a vrut să facă pace. Preferă să o poarte de mână cineva care nu ve­de cu ochi răi, să o ţină de vorbă şi să râdă. „Sunt prea deschisă şi as­ta strică la imagine între orbi”. Citeste continuarea

Pe Blonda, travestitul din Vaslui, o ştie toată lumea, „de la gară până la moară”. Dacă acum aproape zece ani, oamenii se cruceau când o vedeau, îşi scuipau în sân sau îi chicoteau pe la spate, săltând din umeri, astăzi, când apare pe stradă, cu părul de culoarea spicului, pomeţii accentuaţi şi blugi mulaţi, vasluienii o salută. Doar ăia mici, ţâncii din gura cărora întrebările curg gârlă,  mai rostesc: „Mami, dar ce e? Bărbat sau femeie?” pentru ca apoi să o zărească pe Blonda zi de zi, hălăduind pe străzi şi, într-un final, să o accepte. Nu se vor întovărăşi, cel mai probabil, dar nici nu şi-or mai lungi gâturile fără rost. „Soro, sunt aşa cum sunt şi gata.În oraşul meu, pot să ies măcar cu toate poalele în cap. De frică sau de admiraţie, nimeni nu o să se ferească de mine”. Citeste continuarea

Bucureşti, 15 februarie 2011 – Revista Flacăra, singurul lunar premium de interes general din România, împlineşte 100 de ani de la prima sa apariţie, în 22 octombrie 1911. Revista Flacăra a înregistrat, pas cu pas, ediţie de ediţie,  istoria unui secol, printr-o abordare incitantă şi obiectivă a subiectelor de interes social, cultural, politic. Un jurnalism de înaltă clasă, in care s-au îmbinat reportajul, interviul şi comentariul, semnate de către cei mai fini observatori ai societăţii, gazetari şi scriitori. Citeste continuarea

Adelin Petrişor s-a întors de curând din Afganistan, dintr-o noua misiune. A câta? Probabil, nici el nu mai ştie. Singurul – daca ne luam nu neapărat după statis­tici, cât mai ales după rezultate – jurnalist de război din România a fost plecat la început de an pentru două săptămâni într-una din cele mai fierbinţi zone de con­flict din lume, cu scopul de a face un material la un spital aparţinând unei unităţi militare americane. Citeste continuarea