Am plecat în Creta nebănuind că un mit se poate întoarce. Şi încă din vechime. Din Antichitate. Când Teodor Călimănescu, de la agenţia de turism Europa Travel (www.europatravel.ro) mi-a sugerat „varianta Creta“, nici prin gând nu mi-a trecut că acolo se află rădăcinile Greciei tradiţionale, cea arhaică, ancestrală, poate un pic mai pauperă şi mai primitivă decât restul Greciei, dar, în aceeaşi măsură, fascinantă. Nu e un sejur care să te sece la buzunar (preţurile încep de la 291 de euro), aşa că a fost îndestul de uşor să mă gândesc că, pentru cea mai mare insulă grecească, ar putea fi chiar un chilipir. Zis şi făcut. Am zburat cu avionul până la aeroportul aflat în apropiere de Herakleion, capitala insulei. Aeroportul se numeşte chiar Nikos Kazantzakis, pentru simplul motiv că autorul de Nobel chiar în această insulă s-a născut. De acolo, am poposit la Ammoudara, la un hotel de trei stele, Georgia. De aici începe aventura cretană. Citeste continuarea

Mircea Petean scrie, la fel de bine, reportaj, jurnal sau literatură „pură“, ca aceea din „cartelul drogurilor“. Nici nu poţi alege. Nu poţi decanta. Dar nu e nevoie. Ceea ce iese e o relatare de cea mai bună calitate. (M. Gălăţanu) Citeste continuarea

Drumul era uscat şi uimitor de bun pentru o ţară atât de săracă. Eram a doua oară în Egipt şi mă loveau din nou contrastele dintre grandoarea peisajului, a monumentelor şi a istoriei din spatele lor şi sărăcia oamenilor şi a ţării în general. O capitală de 20 de milioane de suflete, trei semafoare în centru şi cea mai veche civilizaţie de pe planetă, scufundată în nisip, mizerie şi ignoranţă. Dar de data asta nu vizasem piramidele sau vreun templu, ci ţintisem cu 2.000 de metri mai sus, anume muntele în vârful căruia omenirea şi-a întâlnit Dumnezeul unic: Sinaiul lui Moise. Citeste continuarea

M-am săturat de Europa şi chiar de acele ţări din Asia de sud-est considerate paradisuri terestre. Mi se pare că interlopii au devenit majoritari în România şi văd tot Bucureştiul în ghearele lor. Nu se mai satură de cerşit, de furt (şi de Doamne-fereşte ce altceva!). Mă duc la Paris şi criminalitatea este la fel de ridicată, oraşul fiind pradă hoardelor şi făcând parcă deja parte din alt continent. Mă duc la Londra şi un dromader îmi smulge geanta de pe umăr. Chem imediat Poliţia şi două negrese în uniformă îmi spun că n-au ce face. Jur pe sfânta cruce că nu sunt o extremistă înnăscută, ci o femeie păţită. Japonia nu a fost niciodată pe gustul meu din momentul când am pus pentru prima dată piciorul aici. Însă un lucru anume în Japonia mă face să mă simt la fel de confortabil ca pe o plajă aurie de pe o insulă pustie. Siguranţa. Citeste continuarea

Afişând o istorie multimilenară şi ferindu-ne privirii pantalonii cei tociţi în fund, ne place nouă românilor să-i privim uneori cu o superioritate condescendentă pe fraţii şi aliaţii noştri strategici americani, cugetând cam aşa: degeaba au ajuns ei pe Lună şi domină planeta, dacă nu pot etala o poveste naţională mai mare de trei sute de ani. În plus, chiar dacă noi nu prea ştim numele statelor americane, fiecare aproape cât România de mare, americanii stau şi mai prost la cunoştinţe de geografie mondială, confundând Roma cu Parisul şi Bucureştiul cu Budapesta. Cu toate acestea, făcând abstracţie de povara prejudecăţilor, vom constata că avem multe de învăţat de la Unchiul Sam exact în domeniile în care noi ne credem cei mai tari. Citeste continuarea

Directorul Şcolii Federale de Antrenori, profesorul Mircea Rădulescu, crede că ratarea calificării la Euro 2008 se datorează faptului că „tricolorii“ nu au speculat erorile defensivei franceze, iar în meciul cu Olanda au fost copleşiţi de miză. Organizarea competiţiei s-a derulat însă cu precizia unui ceas elveţian. Referitor la antrenorii români, „recomandarea“ este clară: „Să fie mai modeşti şi să nu se mai dea cocoşi“. „Riciu“, cum este poreclit Mircea Rădulescu de către suporteri, crede că nu vom avea parte prea curând de antrenori români în campionatele puternice ale Europei. Dimpotrivă, pecetea apartenenţei îi va ţine departe.

Procesul „etapelor“ de la Euro

– Domnule profesor, de ce nu am atacat la Euro, preferând în schimb să ne băgăm cu fundu-n poartă?

– La Europene nu numai atacul putea rezolva toate problemele. Nu îţi permiţi o performanţă până ce echipa nu este bine aşezată şi în jocul defensiv. Siguranţa apărării te ajută să ataci. Trebuie să dezechilibrezi defensiva adversă, trebuie să ai aceste mijloace. În afara ţării nu am lăsat o impresie proastă. Eu zic că Piţurcă şi-a „sedimentat“ lucrurile. Cred că şi el are reproşuri şi consider că a pregătit jocul echipei naţionale, dar jucătorii nu au reuşit să exprime în teren ceea ce a vrut Piţi.

– Unde s-a greşit decisiv, mai exact de ce am ratat o calificare, în sferturi, care la un moment dat era aproape sigură?

– Trebuia să speculăm slăbiciunile defensivei franceze, iar în meciul cu Olanda fotbaliştii noştri au fost depăşiţi de miza şi importanţa calificării în sferturile de finală. Un exemplu negativ a fost meciul cu Franţa, având în vedere cine era echipa adversă: vicecampioana lumii. Piţi a pregătit bine partida din punct de vedere al blocării valorilor franceze dar, când am intrat în posesia mingii, imediat am cedat-o adversarilor. Echipa Franţei putea fi surprinsă, dar jucătorii noştri nu au putut să încerce să atace. Au fost foarte multe pase greşite şi nu selecţionerul le-a spus să dea acele pase. Rezultatul final a fost unul bun pentru palmares, chiar dacă nu a fost obţinut într-o manieră spectaculoasă. Piţurcă a fost însă surprins neplăcut de faptul că jucătorii noştri au fost depăşiţi de evenimente în meciul cu Olanda. Se aflau în faţa unei performanţe unice, a unui moment istoric, într-o grupă în care iniţial nu aveam şanse să putem merge mai departe. Am fi vrut să ieşim în stradă, dar evoluţia jucătorilor noştri nu s-a ridicat la nivelul posibilităţilor. Prin ceea ce au arătat în meciul cu Olanda, „tricolorii“ au demonstrat că nu sunt suficient de copţi pentru un turneu final major. Nu putem trece uşor peste acest lucru, şi anume ce ar fi trebuit să facă internaţionalii noştri în acel joc.

„15 jucători din 23 din lotul Spaniei joacă în Champions League“

– După multă vreme am avut parte de o finală corectă şi o câştigătoare meritorie. Chiar, de ce Spania?

– Finala a fost un succes, între două mari puteri şi nu echipe de conjunctură. Germania şi Spania se numărau printre favorite. Jocul din final a confirmat acest lucru şi a rezultat o confruntare tehnico-tactică profundă, în special graţie echipei Spaniei, care i-a delectat până şi pe suporterii nemţi. Am văzut jucători excepţionali. Spania a surprins prin cea mai mică medie de înălţime, dar aceşti jucători au avut calităţi excepţionale, nelipsind cele mentale. În nici un moment nu au arătat că au reţineri, îndoieli, inferioritate. Compartimentul median a fost cheia succesului. Chiar şi înlocuitorii lor au fost greu de citit. Multă mişcare, părăsire a zonelor, pur şi simplu apăreau în cu totul alte zone. Controlul mingii era foarte bun, cu pase rapide. Golul din finală a avut la origine un joc al mijlocului, după 13 pase consecutive. Nu doar Torres a fost incredibil, ci şi Xavi care a dat pasa decisivă. Mijlocaşii Spaniei au fost niste mici „spiriduşi“. Au făcut şi faza de apărare. S-au strâns în faţa lui Puyol şi Marchena, iar nemţii nu au reuşit să treacă prin zona aglomerată formată de aceştia. Fiecare acţiune a avut o improvizaţie, adversarul a avut de-a face cu altă situaţie în fiecare fază. Linia de mijloc spaniolă a derutat sisteme defensive, a improvizat tot timpul, şi i-a pus în dificultate pe fundaşii adverşi. Nu uitaţi că 15 jucători din 23 din lotul Spaniei joacă în Champions League. Aceştia au în picioare competiţii de nivelul cel mai înalt. Îţi oferă încredere, siguranţă, iar unii pro?babil au considerat Campionatul European chiar uşor.

„Mi-a plăcut rigoarea germană, dar iubesc Parisul“

– Ce v-a sărit în ochi… dincolo de stadion?

– Prima chestie care m-a impresionat a fost organizarea totală. Nu surprins, pentru că ştim cu toţii ce reprezintă în Europa ţări ca Austria şi Elveţia. Am călătorit cu toate mijloacele de transport în comun şi pot să vă spun, cu mâna pe suflet, că senzaţia era aceeaşi ca într-un taxi de lux: curăţenie, comoditate şi rapiditate. Nu ştiu cum au făcut ei, dar la toate meciurile exista o ordine totală, deşi era vorba de sute de mii de suporteri. Nu îmbulzeală, nu înjurături, nu bastoane de jandarmi. Şi asta în condiţiile în care berea la pahar se distribuia chiar în vecinătatea arenelor. Nu se punea însă problema de beţie. Totul se făcea cu cap. Cine depăşea măsura, ajungea să vadă meciurile la o terasă, braserie sau în spaţiile special amenajate. Toată lumea ştia ce are de făcut, iar totul funcţiona asemenea unui ceas elveţian.

– Să fie Austria şi Elveţia un tărâm al făgăduinţei de care v-aţi îndrăgostit?

– Nu. Dacă trăieşti în fotbal şi mai faci şi performanţă este imposibil să nu călătoreşti. O anumită pasiune am pentru Paris. Un oraş cald, unde fiecare îşi poate satisface orice preferinţă. Se trăieşte mult în stradă, atracţii şi obiective turistico-istorice la tot pasul. Pe francezi, pe parizieni în general i-am simţit că sunt calzi, primitori, gata să îţi ofere informaţia de care ai nevoie. Ce m-a impresionat în mod special la Paris este atmosfera din metrouri. Sincer, ai senzaţia că te afli într-o bibliotecă mobilă. Mai toţi călătorii profită de cele 15-20 de minute petrecute în metrou şi scot repede din geantă un ziar, o revistă sau o carte. A, mai sunt studenţii. Mulţi. Toţi, sau aproape toţi, au cursurile în faţă. Ce să mai comentez, atmosferă de elită.

– Dacă în Austria şi Elveţia v-aţi întâlnit cu bucătăria germană, vreau să atingem şi acest aspect gastronomic. Restaurantul preferat? Dar mâncarea?

– Mă simt cel mai bine la restaurantul băiatului meu. Se numeşte Gerard şi este situat la Piaţa Chibrit din sectorul 1. O terasă românească tradiţională unde îmi place să savurez cei mai buni mici din România: calzi, pufoşi, mustoşi şi lângă ei cu o bere rece. Sunt multe după-amiezi în care stau acolo câteva ore pentru că aerul condiţionat şi plasmele completează un cadru perfect pentru a viziona un meci de fotbal dar şi pentru a gusta delicatesele bucătăriei româneşti.

„Ca să convingă, antrenorii străini au nevoie de trofee“

– Ce le lipseşte antrenorilor autohtoni?

– Ar avea nevoie de mai multă personalitate, diplomaţie în relaţiile cu patronii şi mai multă credibilitate. Le-aş recomanda în modul cel mai prietenesc cu putinţă să fie mai modeşti, să nu se mai dea cocoşi, cum vedem la cĂte unii, şi mai ales să nu mai fie critici la adresa colegilor de breaslă. Apoi, să fure meserie, să fie la curent cu cele mai noi metode de lucru.

– Au românii şanse să antreneze în Occident?

– Încă nu. Sunt mulţi factori ostili pentru ca un tehnician român să facă pasul într-un campionat bun din afară. Este nevoie de cotă, ca ţara din care provii să reprezinte ceva la nivel continental. Pentru că inevitabil porţi această pecete a apartenenţei. Vom putea spera la aşa ceva când vom începe să scoatem capul şi la turneele finale, şi în cupele europene, nu după prestaţii de genul celei din meciul cu Olanda.

– Şi-au lăsat antrenorii străini amprenta asupra fotbalului românesc?

– Cu unele mici excepţii, Protasov şi Zenga în perioada Steaua, Bergodi la FC Naţional şi CFR Cluj, sau Duşan Uhrin la FC Timişoara, antrenorii străini de la noi nu au convins. În opinia mea, ca să convingă, trebuie să ia un campionat ori o Cupă, deci un trofeu, sau să aibă un ciclu de trei ani în care să urce o echipă în mod vizibil.

foto Octavian Tibăr

E prima oară în viaţa mea când stau de vorbă cu o fetiţă care trebuia să fie moartă. De vreo câţiva ani, spun medicii. Şi asta îmi dă o emoţie tâmpită. Mă jenez s-o privesc, s-o întreb, s-o ascult. Culmea este că Elena mă ajută să trec de impas. Îmi zâmbeşte, trist, uitându-se, prin mine, şi mai trist, între două butonări de calculator. Cu aerul unui om foarte matur. Trecut, deja, prin încercările cele grele. Şi fără să facă o tragedie antică din asta: „Da, mă simt bine, sunt în vacanţă, iau medicamente, citesc, desenez, scriu versuri, mă duc la control…“ Citeste continuarea

Are şanse Sorin Oprescu să fie viitorul preşedinte al României? Să fie singurul care îl poate „bate“ pe Băsescu? Sau nu va reuşi să obţină nominalizarea ca „iepure“ care să alerge împreună cu Traian Băsescu în cursa prezidenţială, acolo unde se „vrea“ musai şi Adrian Năstase? O analiză politică, nu lipsită de umor, dar şi de realism. De aici încolo, toate aceste variante sunt/par posibile. Deşi ar putea părea prematur (unii colegi din redacţie consideră, încă, prea timpuriu, un preview al bătăliei Oprescu-Băsescu), mi se pare evident că ea, deja, a început. Citeste continuarea

Toţi avem uneori dureri de cap, nu toţi suferim de migrenă. Şi totuşi, migrena înseamnă să te doară capul, dar un pic altfel. La migrene durerea se resimte de la tâmple până la ceafă, cuprinzând de obicei jumătate de cap, şi durează între 4 şi 72 de ore. Migrena este o durere repetitivă, care revine după una-două săptămâni, dar în cazurile severe se ajunge şi la dureri de cap zilnice. Migrena afectează atât bărbaţii cât şi femeile, dar cu precădere femeile, adică 75% dintre cazuri. Citeste continuarea

Nu-mi imaginam că încă de la prima mea descălecare în Lumea Nouă voi ajunge să vizitez un muzeu al spionilor din specia lui James Bond. La fel ca mulţi alţii, fie ei americani sau nu, habar nu aveam că există aşa ceva, adică un loc în care „uneltele” folosite de-a lungul timpului de spionii americani să fie expuse şi explicate pentru toată lumea. Muzeul Naţional de Criptologie din statul Maryland de pe coasta de est a Statelor Unite nu este nici pe departe o mostră de tupeu american, ci, dimpotrivă, el se încadrează firesc în peisajul atât de pestriţ al libertăţii şi transparenţei din Lumea Nouă. Citeste continuarea