drug ambien cr buy ambien online how long is ambien in your system for

soma direta subespaços vetoriais soma online filme a soma de todos os medos download

can tramadol hcl 50 mg be cut in half tramadol 100mg what would happen if i took 5 50mg tramadol

drinking alcohol and tramadol tramadol cheap tramadol ear ringing

4-tramadol.biz tramadol 50mg is one tramadol a day addictive

dangers of long term use of tramadol tramadol 50 mg ultram online Pompano Beach

paracetamol tramadol tabletas tramadol 50mg can tramadol be insufflated

provigil generic 2013 provigil price provigil cheapest price

clinica soma medellin citas medicas soma online ultracet vs soma

ambien false positive for benzo buy ambien online ambien non benzodiazepine

ZOOM

Consilierea psihologică este absolut necesară în oncologie

April 20th, 2007, com Comenteaza

Cancerul e o boală perversă, mult timp ascunsă, care atacă nemilos şi adesea iremediabil. Un pacient afectat de o anumită formă de cancer poate suferi o criză emoţională puternică la aflarea diagnos­ticului. în faţa morţii, psihicul uman este sensibil şi foarte mulţi pacienţi clachează. Prin urmare, prezenţa unui psiholog alături de pacienţii internaţi la secţiile de oncologie ale spitalelor este extrem de importantă. La Institutul Oncologic Dr. Alexandru Trestioreanu (Fundeni), psihologul Coralia Mârşu Păun încearcă să fie alături de persoanele diagnosticate cu un tip sau altul de cancer, cu precădere îngrijind pacientele care au tumori mamare, tumori ginecologice etc. Citeste continuarea

4,400 afisari

Aventura unui român in India – Acasă la Maitreyi

March 20th, 2007, com 36 comentarii

Marin Marian-Bălaşa are studii de antropologie, este etnograf şi folclorist. Reportajul din India pe care ni-l propune se apropie de sacru, behaviorism & lite­ratură, în acelaşi timp. Bălaşa este doctor în filosofie? absolvent al Conservato­rului, cu cercetare de teren şi specializări postdoctorale în China, Iran, Scandinavia, bursier Fulbright etc. Nu v-am impresionat încă? Poate o face textul de faţă. (M. Gâlăfanu) Citeste continuarea

19,439 afisari

Satul lui Becali: Sinistrati cu doua case

March 20th, 2007, com 2 comentarii

Intram la Primaria din Vulturu.

Sa intrebam ce mai fac sinis- tratii din 2005. Si daca li s-au rezolvat problemele. „Mult peste necesitati”, ne spune viceprimarul Nicolae Dumitrescu. Am crezut ca glumeste. Ar fi pentru prima oara când in România se intâmpla asa ceva! Dar asta spun cifrele. |n Vadu Rosca stateau 438 de familii. Anul trecut, 352 dintre ele au primit case noi. Construite de patru „institutii”: Gigi Becali – 188; Guvernul României, prin ANL – 146; Gica Popescu – 11; Patriarhia Româna – 7. Chiar daca li s-au oferit si lor solutii, cum ar fi teren de la primarie si ajutor material pentru constructie, 86 de familii au refuzat sa plece din vatra satului, pe motiv ca au acolo vile sau sunt prea batrâni, bolnavi si obositi de viata ca sa se mai mute in alt loc, in afara de cimitir. O idee nu tocmai fericita, spune viceprimarul, pentru ca riscul de inundatii in zona este foarte mare. Locul e un fel de insula, o caldare intre Putna si Siret. La ploi abundente, cu viituri coborâte din Muntii Vrancei, iar va fi prapad, digurile nu sunt de nici un folos. Taranii, insa, au uitat foarte repede dezastrul din 13 iulie 2005. Când apa era de patru metri, de se vedeau doar acoperisurile caselor si câte un vârf de copac. Iar ei au stat agatati pe hornuri si pe stâlpii de curent, pâna sa fie salvati. Se pare ca nimic nu-i convinge sa plece din Vadu Rosca. Nici macar o casa noua, la cheie. Sigur ca au luat-o, daca tot e de dar, dar cei mai multi nu prea stau pe-acolo. Si-au reparat locuintele vechi, si-au incropit niste vile, uneori chiar cu materiale furate de la cei care se straduiau sa le faca un sat nou si sa-i puna in si- guranta. Asa ca tot rau-i spre bine, au acum doua case. De nici nu stii unde sa-i mai gasesti, daca ai vreo treaba cu ei. Citeste continuarea

7,414 afisari

Mircea Sorin Pogorevici – Citeşte si vindeca bolile din aura noastra

March 20th, 2007, com 10 comentarii

A citit Hobbitul lui Tolkien de opt ori. A noua oară nu i l-a mai dat bibliotecara. Intrase la bănuieli. Că băiatul prea era fascinat de ideea de a stăpâni şi de a dirija forţele naturii. Dar, ca orice dragoste dintâi, nici aceasta nu a trecut odată cu anii. Mircea Sorin Pogorevici şi-a dorit întotdeauna să devină vrăjitor. Şi cum nu existau şcoli în dome­niu, s-a resemnat cu o facultate de chimie industrială. între studenţii căreia şi-a întâlnit şi primul pacient. O colegă cu stări de rău, acute şi repetate, că întotdeauna o lua Salvarea. Până la intervenţia „vrăjitorului” nostru. Care a „văzut”, pur şi simplu, ceea ce nu ieşise la analizele de labo­rator. Fata era plină de giar- dia. A şi tratat-o, firesc şi sigur pe sine, ca şi când făcea asta de o viaţă. După16anide expe­rienţă clinică, aproape că nu este boală căreia Mircea Pogorevici să nu-i fi stat în faţă. O măsoară atent, ca pe un duşman de te­mut, apoi, cum-necum, o alungă. Aşa s-a întâmplat, de pildă, cu un ditamai cancerul în fază invazivă. Ceea ce, pentru mulţi dintre noi, chiar seamănă cu o vrajă. Citeste continuarea

15,753 afisari

Rugăciune-n pământuri

January 20th, 2007, com 18 comentarii

Duminica a noua după Rusalii. Sfânta zi a umblării pe mare a lui Iisus Hristos, şi a potolirii furtunilor. Împreună cu alţi 40 de pelerini, primim binecuvântarea dinaintea plecării spre ctitoria bravilor voievozi ai Moldovei. Strigăm în cor, către cer, din străfundurile sufletului, o rugăciune de drum. Nici o adiere de vânt nu ne stă în cale. Dumnezeu a aşezat pe cer o cruce mare de foc. Căldura insuportabilă ne-a supt trupurile sleite. Ostaşii lui Dumnezeu erau acolo de mult, printre suflete. Poleiau cu evlavia lor rânduiala de zi cu zi. Între zidurile groase, calea de pătrundere a Domnului, icoana făcătoare de minuni ne-a orbit, întrecând furtuna de soare. Citeste continuarea

13,963 afisari

Mahalaua din inima micului Paris

January 20th, 2007, com Un comentariu

Ce putem spune astăzi când internetul ne oferă o viaţă în plus online, putem spune că e acelaşi lucru ca atunci când tramvaiul electric a înlocuit tramvaiul tras pe şine de cai sau birja? Dar celebrul Capşa, cu ce l-am înlocui astăzi oare? Răsfoind Bucureşti. Micul Paris, cartea lui Gheorghe Leahu, şi Din Bucureştii de ieri, a lui George Potra, am uitat să răspund acestor întrebări, cucerită de atmosfera epocii.

După cronici, în Bucureştiul vechi legătura dintre târguri şi căile principale era făcută din podurile de stejar: „drumul caleştilor boiereşti ce treceau peste podurile din bârne de stejar era luminat noaptea de masalale (torţe din cârpe muiate în păcură) purtate de robi ce alergau în faţa lor“.

În 1804, după incendiu, domnitorul Constantin Ipsilanti a dat poruncă: „Să se facă casele drept în rând, să iasă uliţele drepte, nu şuvăite, una mai afară şi alta mai înăuntru“. În secolul al XVIII-lea, Bucureştiul avea 67 de mahalale, printre care cele mai vechi erau Mahalaua Bălăceanului, numită şi Mahalaua Bisericii cu Jurământ, şi Mahalaua Săpunarilor sau a Scaunelor vechi. Podurile şi hanurile, dintre care podul cel mai cunoscut este Podul Calicilor (denumit astfel după calicii care se strângeau lângă Dealul Mitropoliei). Calicii din Paris (acela mare) se strângeau pe străzile din spatele spitalului L’Hotel-Dieu, străzi ale sărăciei descrise de Victor Hugo în romanul Notre-Dame de Paris. Celebru este şi restaurantul Capşa, denumit aşa după numele întemeietorului Grigore Capşa şi avea pereţii căptuşiţi cu marmură roşie, pentru care motiv unii răutăcioşi l-au numit „mormântul faraonilor“, şi era unul dintre cele mai elegante, cu mobilier scump şi mâncăruri renumite şi unde se perinda lumea bună a Bucureştiului.

„La Capşa au făcut senzaţie surorile Barrisson, frumoasele dansatoare americane, dintre care una ieşea uneori pe pod (Podul Mogoşoaiei) îmbrăcată în bărbat de se ţineau copiii după ea“. Aici era locul unde ziariştii cei mai importanţi veneau să ia aminte la treburile politice: „Aici se puneau la cale marile campanii de presă, farsele homerice făcute adversarilor, aici se strecurau insinuările perfide şi sugestiile pentru coroană“ (A.B., Cafeneaua Capşa, ziarul Curentul, 16 iunie 1944).

Scriitorii vremii frecventau aceleaşi saloane Capşa şi nu de puţine ori ieşeau scântei de la mesele acestora. Mircea Damian, unul dintre obişnuiţii cafenelei, a lăsat câteva întâmplări de aducere aminte în volumul Bucureşti publicat în 1935: de pildă, Ion Minulescu, socotindu-se cel mai mare poet după Eminescu, după ce a primit un premiu, a ţinut să spună în public că s-a născut în anul morţii lui Eminescu, la care Al. Cazaban i-a replicat în mijlocul tuturor cu voce tare: „Două mari nenorociri în acelaşi an“. În aceeaşi cafenea Capşa în care Camil Petrescu îşi bea cafeaua cu lapte la nouă jumătate fix, supărat mai mereu pe chelnerii care uită că nu trebuie să-i pună frişcă în cafea, poetul Minulescu intră grăbit şi îi invită pe unul sau pe altul dintre tineri să meargă cu el la cinematograf, având bilete „de favoare“: „Invită pe oricine. El tutuieşte pe toată lumea, se mută de la o masă la alta şi vorbeşte despre toate: de mâncare, de femei, de literatură, de politică. Dacă îl contrazici ţipă la dumneata, dă cu pumnul în masă, te ameninţă cu degetul şi se congestionează şi-i tremură buzele şi se uită crunt, cu ochelarii pe frunte, cu pălăria pe ceafă“. Capşa pare a fi chiar sufletul Bucureştiului: „Când au loc mari evenimente politice, când, de pildă, cade guvernul, sau când se descoperă o mare panama sau un complot, cafeneaua e tixită de lume. Atunci, vin aci foarte mulţi politicieni din toate partidele, vin oameni care nu fac nici o politică, dar sunt curioşi să audă o părere. Se formează două grupuri sau mai multe, care discută aprins evenimentul, fac prognosticuri şi se ceartă“.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, în 1869, Bucureştiul are prima linie ferată Bucureşti – Giurgiu, iar primele tramvaie au apărut în 1871 şi erau trase de cai, şinele fiind denumite „drumuri de fier americane“.


Un cronicar francez, Vllysse de Marsillac, descria primele tramvaie cu cai: „Stând pe băncile îmbrăcate în catifea roşie de o rară eleganţă şi foarte confortabile, aluneci pe şine de fier, fără zguduituri, ceea ce este o voluptate când eşti obişnuit cu scuturările birjei pe caldarâmul bucureştean“.


Tramvaiele cu cai au avut viaţă doar până în 1921, când au fost detronate de vagoanele electrice. Dacă până în 1872 oamenii mergeau cu trăsurile sau cu birjele, în 1871, o societate engleză a instalat linii de fier pentru tramvaiele trase de cai, acţiune care a aprins sufletul mahalalelor. D. Teleor (în ziarul Minerva din 1913) arată cum, atunci când a apărut pe Calea Moşilor primul tramvai pe care scria Bukarest Tramways, la care conducătorii erau români iar inspectorii erau străini şi aveau uniforme şi şepci roşii (cu 15 bani stăteai jos, cu 10 bani stăteai în picioare pentru o secţiune de drum), „bucătăresele lăsau ciorba pe foc şi alergau să vadă tramvaiele. Pe drum, lumea sta uimită şi cu ochii aţintiţi ca la ceva nemaivăzut de ei. Dar poporul nu putea să zică tramvai: zicea traivan, trangavan, tranca-fleanca.“

Într-un tramvai încăpeau 20-25 de persoane şi deraiau des din cauză că şinele nu aveau şanţul adânc şi călătorii împreună cu personalul împingeau vagoanele ca să le repună pe linie, apoi: „În pantă nu era suficientă numai frâna, ci se punea la roţi şi câte o împiedicătoare metalică. La capătul liniei se schimbau caii obosiţi şi tot acolo era locul unde vizitiii luau «mizilicul» şi câte o cinzeacă de ţuică.“ De la Radu D. Rosetti, într-un volum publicat în 1942, aflăm că atunci când tramvaiul sărea de pe linie sforţarea cailor era neputincioasă:

„– Uite, mă, Barbule, sălbăticie!, se indigna Caragiale la Gambrinus, în faţa halbei de bere, arătând amicului său Delavrancea scena care se repeta de câteva ori pe ceas.“

În 1923, linia electrică şi-a intrat în drepturi. Pe atunci vagoanele electrice aveau uşi pe ambele părţi şi bănci. Cu toate astea „publicul bucureştean s-a arătat foarte ostil tramvaielor, în special protipendada neobişnuită cu transportul în comun, dar relativ repede ideile s-au schimbat şi cetăţenii, de toate categoriile, au folosit în mod practic acest nou mijloc de transport“.

Ca o curiozitate, primul automobil în România a apărut în 1889 şi era un Peugeot fabricat în Franţa.

„Când zăpada se aşeza în straturi mai groase, nu mai circulau birjele şi trăsurile. Atunci apăreau săniile birjarilor având hamurile cailor acoperite cu şiruri dese de clopoţei, ce umpleau văzduhul cu clinchetul lor.“

Totodată, aceasta mai era şi epoca bonjuriştilor. Li se spunea aşa pentru că tinerii care studiau la Paris, la întoarcerea în Bucureşti nu se salutau cu „bună ziua“ ci cu „bonjour“. Tot atunci era şi perioada în care, deşi moneda oficială era „leul“, toată lumea folosea cuvântul „franc“. Interesante erau şi magazinele de pălării, care însemnau adevărate afaceri, de exemplu un pălărier francez „a adus la Bucureşti primele pălării cilindrice înalte, care au rămas în limbajul nostru drept jobenuri“ .

text Violeta Ion

5,474 afisari

Premieră mondială: Misionarii pentru triburile izolate se şcolesc în România

January 20th, 2007, com 3 comentarii

Ce să caute drapelul Namibiei pe un vârf de deal din Bucovina? Păi, cam tot ceea ce caută steagul Americii. Şi al Canadei. Sau al Braziliei. Adică vreo 16 ţări mari şi late. Care au „aderat” la pasiunea misionarului român Sebastian Ţîrţîrău pentru triburile izolate ale pământului. Concretizată, mai nou, într-o premieră mondială. Duminică, 21 ianuarie 2007, în comuna Vama, din judeţul Suceava, s-a inaugurat prima şcoală din lume care pregăteşte misionari pentru fraţii noştri sălbatici. Canibali, boşimani, indieni, eschimoşi. Şi oricum s-or mai fi numind ei. Citeste continuarea

8,189 afisari

Omul care sparge norii

January 20th, 2007, com 17 comentarii

Un terapeut tratează neconvenţional mai multe afecţiuni, printre care cancerul, boala de rinichi, reumatismul, discopatia

Pe strada Tudor Vladimirescu, din Galaţi, e o casă, la numărul 234, obişnuită. Nu se întâmplă fenomene paranormale deasupra ei, nu curg tunete, nu o loveşte trăsnetul, mai mult sau mai puţin din senin. Acolo îşi primeşte pacienţii, într-un spaţiu închiriat, un terapeut. E, cum îi spune el, „cabinetul”. Aşa şi arată cele două camere, unite printr-un holişor. Una e camera de primire, adică sala de aşteptare, cealaltă, faţă în faţă cu prima, e cabinetul de lucru. Omul, Dumitru Căuş, şi-a făcut faima ca „ăla care dispersează norii”. Îi trebuie, pentru asta, 3-5 minute. Un post de televiziune local chiar l-a filmat în timpul acţiunii. Dar nu e asta singura lui calitate, ci, mai mult, el tratează câteva afecţiuni importante. Citeste continuarea

31,805 afisari

Băştinaşii din Papua-Noua Guinee l-au ales preşedinte pe Ion Iliescu

January 20th, 2007, com 31 comentarii

Insula Kaileuna, arhipelagul Trobriand, din Papua-Noua Guinee. Băştinaşii se adună ciorchine pe malul oceanului. Să-şi întâmpine oaspeţii. Un grup de cercetători, printre care şi o româncă. Doamna Carmen Strungaru, doctor în etologie. Un fel de ştiinţă a comportamentelor animale şi umane înnăscute. Noii-veniţi sunt plini de daruri. Kilograme de mărgele, ţigări şi ceva bani, desigur. Apoi, în interes ştiinţific, „jucării politice“. Între ele, o casetă filmată la runda finală pentru alegerile din 1996, din România. Când vreo 16 candidaţi „au făcut frumos“ la noi, să-i votăm. Băştinaşii au fost numai ochi şi urechi la imaginile cu pricina. De parcă era ditamai telenovela sau cine ştie ce film de acţiune. Deşi fragmentele de discurs nu erau traduse. Când li s-a cerut să aleagă, surprize-surprize… L-au votat preşedinte tot pe Ion Iliescu. Mai mult, ordinea celorlalţi candidaţi a fost identică rezultatelor finale ale prezidenţialelor noastre. Cu o mică excepţie, Gyorgy Frunda, care la ei era mai sus. Se vede treaba că prin Papua nu a apărut, încă, minoritatea maghiară. Citeste continuarea

14,797 afisari

Boli parazitare transmisibile de la animalele domestice la om

March 20th, 2006, com 28 comentarii

Deşi par inofensivi, prie­tenii necuvântători ţinuţi pe lângă casă sau chiarîn apartamente pot reprezenta un pericol deopotrivă pentru copii şi adulţi. Există o serie de boli parazitare deosebit de grave pe care le putem contracta atât de la pisi­cile şi câinii vagabonzi cât şi de la animăluţele de apartament. Bolile para­zitare care pot fi contractate de la ani­malele de apartament sunt hidatidoza, toxocaroza şi giardioza (la câini) respec­tiv toxocaroza, toxoplasmoza (la pisici). Spre exemplu, câinele este cea mai importantă gazdă definitivă pentru hidati- doză. Cei mai expuşi infecţiei cu Echinococcus granulosus (responsabil de hidatidoza) sunt câinii care frecven­tează abatoarele, stânile şi fermele, deci în special animalele din mediul rural. Din păcate, se observă o urbanizare a bolii în momentul de faţă, explicabilă prin numărul mare de câini comunitari infec­taţi. Persoanele care deţin câini de apartament scot câinii în parcuri, iar aceştia, deşi sunt ţinuţi în condiţii igie­nice şi sunt controlaţi, iau boala de la câinii vagabonzi. Citeste continuarea

26,076 afisari