Akira tinuse sa ne duca pe mine si pe Angela – prietena noastră australiană – la acest turneu de sumo. Este cel mai popular sport în Japonia şi eram curioasă. Tocmai fusese mare tam-tam cu nunta lui Akebono. Cum dădeai drumul la televizor, cum îl vedeai pe imen­sul luptător în Idmono, alături de fragila şi frumoasa japoneză, şi ea în Idmono. Akebono însuşi avea să concureze în această seară. Sala era mare, cu un cerc – ringul, în mijloc. Multă gălăgie. Primul meci începu. Doi coloşi se împingeau unul pe altul în mijlocul ringului. Nu ştiu ce găsea interesant civilizata Japonie într-un sport atât de barbar. Citeste continuarea

In paraclisul mănăstirii Radu Vodă, Dumnezeu pogoară prin semne

In timp ce alţi tineri de vârsta lui sunt încă în căutarea propriului drum prin viaţă, lui Victor Preoteasa – care a împlinit; de curând, 26 de ani – îi este foarte clară misiunea pe care o are de îndeplinit: aceea de a oferi asistenţă religioasă enoriaşilor săi şi de a face să încolţească în inimile lor Cuvântul lui Dumnezeu. Misiune aproape imposibilă, dacă avem în vedere că părintele Victor păstoreşte pe anevoioasa cale a mântuirii aproximativ 3.000 de suflete, cât numără în prezent membrii comunităţii surdo-muţilor din Bucureşti. Citeste continuarea

El a fost renegat de familie, de când a hotărât sâ îl apere pe fostul dictator Citeste continuarea

5.000 de români pun piciorul anual pe pământ canadian cu gândul de a deveni cetăţeni ai acestei ţări. Se consideră norocoşi: au trecut un interviu, au aşteptat cel puţin un an, au strâns 10.000de dolari canadieni în buzunar, vânzând tot, împrumutându-se.» Peste 90% aleg să trăiască pentru totdeauna acolo». Citeste continuarea

Chris Tofield şi Steve Clarke, un solo şi un bas de zile mari

Mademoiselle chante des blues!

Adică Luiza Zan, solista de la Blues Opened Version. Singura prezenţă feminină a festivalului.

A tunat şi i-a adunat. Americani, sârbi, nemţi şi romani. Nişte împătimiţi ai blues-ului, mai pe scurt. într-o insom­nie, sau, dacă vreţi mai civilizat, festi­val, care a ţinut trei nopţi de februarie, la Sighişoara. Pe scenă, în sală, pe hol, la bufet, în hotel ori în cramă. S-a cântat peste tot. Ca şi cum era o goană după cântecul de jale pierdut. De unde rezultă şi o anume „foame de blues” autohtonă, care i-a zăpăcit, în primul rând, pe americani: „Să ne faceţi voi, nouă, aşa ceva!”, s-a mi­nunat Chris Tofield, cu a lui Band, de-a făcut înconjurul lumii. Sigur că asta îl unge la suflet pe Harry Tavitian, altfel supărat că blues-ul a căzut în capcana comercială: „S-a pierdut din starea aceea de graţie, din sinceritatea sune­tului, chiar şi din mesaj, mai exact din combinaţia, la origini dumnezeiască, dintre durere şi revoltă. După ce că blues-ul a fost singura lor contribuţie la civilizaţie, americanii au reuşit s-o facă de tarabă şi pe asta!” Un păcat ispăşit, la Sighişoara, cel puţin, prin prestaţia basistului Steve Clarke. Un mulatru din ăla de-a supt blues de la mama lui. De-am înţepenit şi-am uitat să mai respirăm când şi-a ciupit sufletul prin chitară. Başca modest şi prietenos din fire, că s-a tras de şireturi cu toţi dori­torii. Vezi CD-ulCinderella, la care a fost invitat de al nostru George Baicea. Şi următoarea ediţie a festivalului, unde a promis să-şi aducă şi odraslele. Două fetiţe gemene, deja „contami­nate” de blues. Deocamdată, sunt la capitolul voci pe CD-uri. Dar vor ajunge, cu siguranţă, şi pe scenă. Tatăl lor susţine că muzica asta se transmite prin sânge.

Două trupe de sârbi, doi solişti îmbrăcaţi în cos­tum. Cică ar fi semn de respect pentru public. Nu era cazul, au cântat mult prea bine ca să ne mai pese de asta.

text Liliana Petrus

foto Valentin Racovită

Harry Tavitian cântă blues din ce în ce mai rar. Dar, când o face, iese ceva al naibii de frumos.

Din punctul de vedere al prezen­tatorului, Berti Barbera, atmosfera a fost cooh. „Am făcut mari eforturi ca să nu urc pe scenă şi să cânt!”

Ai zice că-i nebun. Umblă prin oraş cu nişte lumânări în cap, lipite pe o cască de pompier. îmbrăcat într-o haină cu solzi, galbeni şi roşii. Bate în tobă ca şi când ar anunţa potopul: „Lume, lume, să ştie tot natul, toboşarul vă spune../’ Şi urmează fel şi fel de anunţuri de interes local. De unde înţe­legem că e treabă serioasă. Din 3 ianuarie 2006, ciudatul ăsta este angajatul Primăriei Sighişoara. în funcţia de toboşar al cetăţii. Un personaj foarte important în istoria locului. Şi readus în actualitate? spre deliciul turiştilor, de actorul Dorin Stanciu. Mai mult de dragul spectacolului, decât de faptul că este plătit cu salariul minim pe economie. Citeste continuarea

Fractura de femur nu este atât un diagnostic, cât mai degrabă un eveni­ment în spatele căruia se pot ascunde o serie de drame umane. Fractura de femur reprezintă atât o problemă me­dicală cât şi una economică, socială şi morală. Este o problemă medicală fiindcă poate surveni la orice vârstă. Este o problemă economică pentru că necesită un efort financiar susţinut de îngrijire – atât în spital, cât şi după spi­talizare – la acestea adăugându-se şi pierderile cauzate de absenţa per­soanei de la locul de muncă, dacă aceasta este activă profesional, ceea ce o transformă într-o problemă socială. în plus, în cazul anumitor persoane fractura de femur poate duce la handi­cap fizic, persoana necesitând îngrijire la domiciliu toată viaţa. Este o pro­blemă morală, fiindcă de foarte multe ori societatea şi familia îi părăseşte pe bolnavii cu acest gen de afecţiune. Fracturile persoanelor nonagenare dau mortalitatea în 46% dintre cazuri (dintre care 10% în timpul spitalizării) şi morta­litate de 20-30% dintre cazuri pentru întreg lotul de persoane afectate de fracturi în primul an după traumatism. Citeste continuarea

Cum se poete face cariera le Ruşchita

Carierele de marmură Ruşchiţa (Cariera Veche-Gropan şi Cariera Nouă- din Dealul lui Ionel), situate în munţii Poiana Ruscăi la o altitudine de 800 de metri, cuprind cea mai mare rezervă de piatră naturală aflată în exploatare din România. Citeste continuarea

Dacă pentru marea majoritate a românilor, ca şi pentru majoritatea medicilor de la noi, apa sărăcită în deu­teriu este deocamdată o simplă curiozi­tate ce poate ar merita încercată, cu totul altceva se întâmplă în lumea prag­matică a economiei de piaţă de tip occi­dental. Astfel, în ultimii ani a apărut o cerere neaşteptat de mare dinspre Japonia. Asiaticele din pătura avută descopereau o nouă desfătare: îm­băierea în apă sărăcită în deuteriu. Plăcerea japonezelor amintind întrucât­va de obiceiurile Cleopatrei, combinând apa cumpărată de la Râmnicu Vâlcea cu diverse ierburi şi remedii naturale avea rolul de a opri îmbătrânirea epi­dermei. Că efectele au fost evidente stă dovadă cererea din ce în ce mai mare venită dinspre această piaţă. Astfel, Institutul de Criogenie şi Separări Izotopice Râmnicu Vâlcea (Institutul Naţional de Cercetare- Dezvoltare pentru Tehnologii Criogenice şi Izotopice – ICSI Râmnicu Vâlcea), unul dintre puţinii producători din lume, ajunsese deja de anul trecut la un export de 50 de tone de apă cu con­centraţia de 25 ppm deuteriu, o dată la trei luni. Această cerere se află în creştere, în pofida faptului că preţul unei astfel de băi variază între 1.000 şi 2.000 de dolari. Citeste continuarea

Vedete, antren, premii. George Arion, antrenorul de îngeri, face echipa: Hagi, căpitan. Alături, jucători din toate câmpurile artei, ştiinţei, manage­mentului. Până şi poza de grup are arhitectura ei. Filmul de prezentare al FLĂCĂRII,petrecere cu toată lumea. Pentru FLACĂRA, începutul numărătorii inverse: 5, 4, 3, 2, 1, Centenar. Pentru istorie, echipa anului 2005. Unele nominalizări rămân în cărţi şi pentru anul următor, aşa că nimeni nu trebuie să se supere. Citeste continuarea