Este uluitor cum ceea ce se naşte în plin război este ucis în vremuri de pace. Aceasta ar fi în două vorbe istoria unuia dintre cele mai pitoreşti cluburi ale fotbalului românesc.
Fabrică de fotbalişti, pepinieră de antrenori şi zeci de mii de simpatizanţi care umpleau tribunele cuplajelor bucureştene. Marcă înregistrată BNR încă din timpul războiului, Progresul Bucureşti s-a stins încet, dar sigur, într-o sărăcie lucie şi într-o indiferenţă pe care nu şi-a meritat-o. Iar aniversarea celor 65 de ani de existenţă a adus un cadou amar echipei din Parcul cu Platani – falimentul.
Progresul Bucureşti s-a născut pe 10 mai 1944 la Răşinari, pe undeva pe lângă marginea Sibiului. Pentru mulţi poate părea o curiozitate. Realitatea de la acea oră – teribilul bombardament al aviaţiei americane din 4 aprilie 1944 asupra Bucureştiului – a obligat conducerea statului să mute în afara capitalei Secţia de Fabricaţie a Biletelor Bancare, ea având rolul de a asigura permanent masa monetară în condiţiile de inflaţie generate de război. Astfel, atunci când românii sărbătoreau Ziua Regelui, domnii Traian Pătraşcu (arbitru) şi Nicolae Pop (jucător activ) au înfiinţat un club de fotbal, ce avea să poarte de-a lungul timpului mai multe denumiri, dar o singură identitate, cea de echipă bancară: BNR Bucureşti, Spartac Banca RPR Bucureşti, Spartac Finanţe Bănci Bucureşti, Progresul Bucureşti, Progresul Vulcan Bucureşti, Progresul Voinţa Bucureşti, Progresul Energia Bucureşti, Progresul Şoimii IMUC Bucureşti, FC Naţional Bucureşti, FC Naţional 2000 Bucureşti.
Istoria îşi pune din nou adânc amprenta asupra existenţei echipei bancare, care imediat după înfiinţare, dispută câteva meciuri amicale cu formaţii din zona Sibiului. Momentul recunoaşterii oficiale de către BNR a propriei grupări sportive a venit în urma unui control inopinat al Guvernatorului de atunci, Constantin Anghelescu. Întâmplarea face ca prim-divizionara Universitatea Cluj, refugiată şi ea la Sibiu din cauza Dictatului de la Viena, prin care nordul Transilvaniei fusese cedat Ungariei la 30 august 1940, să dispute un meci amical cu proaspăta formaţie bancară. Surprinzător pentru toată lumea, echipa BNR-ului învinge pe „U“ Cluj cu 1-0, sub privirile încântate ale Guvernatorului. Întors la Bucureşti, acesta comandă primul rând de echipament la fabrica de la Cisnădie şi virează o sumă de bani la Sibiu pentru administrarea în bune condiţii a noii grupări. În noiembrie 1944, odată cu mutarea frontului spre Apus, întreaga colonie bucureşteană se întoarce în Capitală. A urmat imediat afilierea la FRFA şi participarea la meciuri oficiale din seria a 3-a a categoriei I. BNR a promovat în două sezoane până în liga a II-a. După această ascensiune, FRFA reorganizează campionatul, desfiinţează Divizia C, iar formaţia bancară se trezeşte retrogradată două eşaloane.
Sub numele de Spartac (1949), echipa reîncepe urcuşul către prima divizie – divizia de elită – unde promovează în 1954, sub comanda antrenorului Gică Nicolae. Urmează un alt mare succes, trupa de juniori mari (tineret-speranţe) a antrenorului Cornel Drăguşin câştigă Campionatul Naţional. Ajunsă în elita fotbalului românesc, Progresul Finanţe Bănci nu se face de râs şi, la prima sa participare, termină pe poziţia a 3-a a podiumului (1955). Aceasta a fost ediţia în care apare în formaţia bancară, legendarul Titus Ozon. Performanţa de la debutul pe prima scenă este repetată în ediţia 1961/1962, avându-i la cârmă pe Ioan Lupaş şi Cornel Drăguşin. Apăruseră între timp nume noi de jucători care făceau spectacol în iarbă, cum ar fi Smărăndescu, Karikaş, Mafteuţă, Baboia şi, nu în ultimul rând, cel care avea să devină jucătorul-legendă al clubului – Nicolae Oaidă. Ulterior, a fost antrenor şi preşedinte de onoare al bancarilor.
Nicolae Oaidă (fost jucător şi antrenor): „Eram la lotul de tineret în 1955 şi am fost invitaţi la un meci CCA – Dinamo. Îl mai văzusem pe Ozon jucând, însă ca atunci niciodată. I-a driblat în colţul terenului pe Apolzan şi pe încă un coechipier cu ajutorul steagului de la colţul terenului. Atunci m-am ridicat în picioare şi am spus că nu vin în Bucureşti decât la Progresul, unde jucase şi Ozon. Pe vremea aia eram în armată si mă transferasem de la Steagul Roşu la Bacău. Cu ocazia unei întâlniri între mai mulţi conducători mi se pregăteau fel de fel de variante, însă eu le-am spus clar că nu merg decât în Cotroceni. Noaptea am fugit din hotel cu ajutorul şoferului ministrului Finanţelor, care m-a luat cu maşina şi am semnat cu bancarii imediat cum am ajuns în Bucureşti. Lui Dinamo nu i-a convenit, însă până la urmă s-au înţeles. M-au angajat la Banca Agricolă şi totul a fost în ordine. Prime nu erau cine ştie ce. La câştigarea Cupei, în 1960, am luat 500 de lei, dar prima noastră cea mai mare era stadionul plin de suporteri. Durerea noastră a fost că, în 1958, am pierdut într-o săptămână şi cupa şi campionatul.”
În acelaşi an (1961), Progresul devine prima echipă românească participantă în nou înfiinţata competiţie europeană Cupa Cupelor. Şi asta datorită câştigării Cupei României, cu un sezon în urmă, în finala cu Dinamo Obor (divizionară B la acea oră), câştigată cu 2-0 (goluri Oaidă şi Soare). Acesta a rămas, din păcate, şi singurul trofeu din vitrina clubului. Asta nu înseamnă că Progresul a dispărut din prim-plan. Ulterior, aveau să vină vremuri grele pentru cavalerii Frunzei de Platan. Timp de zece ani s-au zbătut prin diviziile inferioare, până când Vasile Simionaş a reuşit revenirea în prima divizie cu următoarea echipă: I. Adam (I. Câmpeanu) – C. Marina, L. Ciobotariu, G. Călin (M. Popescu), G. Dumitru (M. Marin) – Ctin. Diaconu (C. Olăroiu), V. Ene, B. Dumitru (T. Chiriţă) – V. Oprea, M. Dună, Fl. Cârstea (L. Strizu).
De la 19 august 1994, Progresul îşi schimbă denumirea în FC Naţional şi doi ani mai târziu urmează o nouă perioadă prosperă cu Florin Halagian la cârma echipei. Cel mai important personaj reformator al clubului bancar în perioada modernă a fost viceguvernatorul Vlad Soare, care a preluat destinele formaţiei în sezonul 1991/1992 şi sub comanda căruia s-a construit cea mai modernă bază sportivă de la acea vreme. În acelaşi timp, a adus doi conducători pricepuţi în fruntea clubului, Cornel Dinu şi, ulterior, Gino Iorgulescu.
Vlad Soare (fost viceguvernator): „Am avut tot timpul senzaţia că fac ceva bun. S-a conturat atunci poate cea mai frumoasă bază sportivă de la acea vreme. Antrenor preferat?… Hai să vi-l spun. A fost Halagian. Omul ăsta e un filozof, nu un simplu antrenor de fotbal. Dacă stai să-l asculţi ai numai ce învăţa de la el. Am avut şi jucători preferaţi şi am făcut greşeala să-i numesc public la acea vreme. În fotbal, trebuie să-i tratezi pe toţi la fel, pentru că altfel se pot naşte disensiuni. Mi-a plăcut cel mai mult Radu Niculescu şi am un mare respect pentru Marin Dună. Un băiat venit de la ţară, care juca pentru a-şi întreţine familia. A fost de o seriozitate incredibilă. Şi mi-a mai plăcut şi de Luţu. Un talent uriaş, dar pe care nu a ştiut nimeni să-l cizeleze, să-l facă să joace la adevărata lui valoare. Păcat că a cam trecut pe lângă fotbal.”
Florin Halagian (antrenor FC Naţional 1995–1997): „Cele mai frumoase momente au fost atunci când am tras la titlu. Doamne, ce echipă aveam! Cu Liţă, Sburlea, Ciobotariu, Petre Marin, Potocianu, Marian Savu şi ceilalţi am ratat titlul la mustaţă în meci direct cu Steaua. Îmi amintesc că jucătorul emblemă al clubului era în perioada aceea Marin Dună. Am numai amintiri plăcute din Cotroceni. Era un club serios, cu o conducere ca lumea (n.r. – Vlad Soare şi Gino Iorgulescu) şi cu o bază cum n-aveau mulţi în Divizia A”.
Dumitru Bolborea (fost jucător): „Eu când am venit în Cotroceni, m-am înscris la tenis de câmp, însă când au aflat că părinţii mei nu aveau posibilităţi financiare deosebite m-au trimis la fotbal. Tot răul spre bine. Am avut mari satisfacţii. Progresul a fost cel mai frumos şi boem club al capitalei. Era alt public la noi, mai cizelat, mai educat. La cuplaje veneau oamenii cu soţii, cu copii în tribune, însă nu erau incidentele de astăzi. Chiar dacă am fost şi pe la alte cluburi, şi ca jucător şi ca antrenor, Progresul a rămas cel mai drag în inima mea. Mare păcat că s-a desfiinţat.”
Formaţia bancară a devenit în timp şi o adevărată şcoală de antrenori dacă ne amintim că aici şi-au exersat noua meserie Walter Zenga, Dan Petrescu, Cosmin Olăroiu, Marius Lăcătuş, Marius Şumudică, Cristiano Bergodi sau Alesanco.
Plecarea lui Gino Iorgulescu din Cotroceni, la finalul anului 2005, a însemnat începutul sfârşitului pentru gruparea bancară. E posibil ca Iorgulescu să fi anticipat deznodământul. Poate de aceea a şi refuzat orice declaraţie pentru acest material. Ceea ce a urmat nu a făcut decât să prelungească agonia unei morţi deja anunţate. Conflictul cu BNR şi cu alte persoane influente din fotbal, managementul deficitar, criza financiară şi interesele colaterale au făcut ca ultimii administratori să stingă lumina în Cotroceni, lăsând zeci de oameni cu salarii restante de 8-9 luni.
În 1985, echipa Miliţiei, Dinamo 1949 Victoria, obţinuse promovarea în Divizia A. Tot sub pălăria M.I.-ului, cu terenul de joc în incinta Complexului Sportiv Dinamo, conducerea formaţiei miliţienilor se delecta într-o vilă selectă de pe Calea Griviţei, unde-şi aveau sediul. Cu o ascensiune impresionantă, Dinamo Victoria ocupă locul 3 la prima sa participare în Divizia A şi se trezeşte cu o mare problemă pe cap. Nu putea organiza meciuri pe teren propriu deoarece nu aveau tribune. Astfel, într-o noapte a anului 1986, un efectiv impresionant de forţe pătrunde în incinta bazei din Cotroceni, dezasamblează tribunele metalice, pe care le montează rapid pe stadionul propriu, actualul „Florea Dumitrache”. Măsura fusese luată la nivel înalt, iar oficialii bancari, prea săraci în „mijloace caracteristice”, s-au trezit în faţa unui fapt împlinit. Au urmat pentru Progresul 9 ani în care a trebuit să-şi dispute meciurile de pe teren propriu în deplasare.
Dumitru Bolborea (jucător în perioada respectivă la Progresul): „Nu se aştepta nimeni la aşa ceva. Au venit cu trailere. Unii tăiau tribunele cu aparatele de sudură, iar alţii le transportau. Aveau nevoie de tribune şi de unde să le ia ? De la Steaua, Dinamo sau Rapid nici nu se punea problema. Aşa că a rămas soluţia să le ia pe ale noastre. Stadionul Progresul era încă de atunci o frumuseţe. După ce ne-au lăsat fără tribune, am fost nevoiţi să jucăm pe alte stadioane. Pe Voinţa am evoluat câţiva ani”.
În centrul Capitalei, în buricul târgului, exista pe vremuri o bază pitorească, un loc unde nu se făcea neapărat numai sport de performanţă. Era o oază de verdeaţă, o destinaţie de promenadă pentru toţi locuitorii din zonă, chit că aceştia veneau dinspre strada Uranus sau dinspre Hipodrom. Câţi dintre vechii bucureşteni nu-şi amintesc oare de fostul ştrand „Izvor” sau despre terenul de zgură pe care-şi rupeau tenişii puşti de toate vârstele. După 1991, de când BNR a reintrat în posesia terenului, baza s-a modernizat şi a devenit o adevărată bijuterie. Un giuvaier care însă s-a închis uşor, uşor, publicului larg. În momentul de faţă, în Complexul Sportiv Progresul nu se mai intră decât cu legitimaţie BNR, iar stadionul e păzit de jandarmi. Numai gazonul, impecabil de altfel, a rămas nostalgic după crampoanele unei întregi istorii a fotbalului românesc.
În 1865, Alexandru Ioan Cuza a donat prin Înalt Decret Domnesc un teren cu o suprafaţă de 18 hectare Societăţii de Dare la Semnu Bucureşci, prima asociaţie sportivă înfiinţată în ţara noastră cu trei ani mai devreme (1862). Domeniul dintre str. Dr. Staicovici şi str. Dr. Lister a devenit astfel complex sportiv, care în 1946 a fost cumpărat de BNR de la asociaţia sus-amintită contra unui miliard de lei şi a poligonului de la Tunari. Pe acest teren a apărut Stadionul Progresul, cu o capacitate de 8.000 de locuri şi care a fost inaugurat în 1950, cu ocazia partidei dintre Spartac Banca RPR Bucureşti şi Silvicultura Bucureşti, partidă câştigată de bancari cu 6-0. Noua bază sportivă este naţionalizată apoi de comunişti, pentru ca, după Revoluţia din decembrie ’89, să reintre în posesia BNR, în urma unui protocol încheiat cu Ministerul Tineretului şi Sportului, reprezentat la acea vreme de ministrul Bogdan Niculescu Duvăz şi de secretarul de stat Cornel Dinu.
Au urmat o serie de lucrări de modernizare, în urma cărora a apărut un nou hotel, cu restaurant, cu săli de conferinţe, birouri, ş.a.m.d. Totul sub coordonarea viceguvernatorului Vlad Soare. O parte din bază a fost rezervată echipei de fotbal, care însă, uşor, a început să nu-şi mai achite chiria. La început aceasta a fost una simbolică, pentru ca în ultimii trei-patru ani să devină brusc o sumă cu adevărat impresionantă, de peste 30.000 de euro/lună. Până la urmă, echipa a fost evacuată, iar toată baza este acum la dispoziţia BNR-ului.
Mugur Şteţ (purtător de cuvânt al BNR): „Complexul Sportiv Progresul este o proprietate particulară. Acolo se află acum Centrul de pregătire profesională a angajaţilor noştri şi tot acolo se desfăşoară activităţile sociale. BNR are şi o asociaţie sportivă care organizează competiţii pentru salariaţii acesteia. În baza sportivă din Cotroceni se pot recrea acum angajaţii BNR, instituţie care nu trebuie confundată cu o primărie ca să facă un loc public din acea locaţie. Pentru susţinerea activităţilor sportive de performanţă, Banca Naţională poate pune baza la dispoziţia federaţiilor de specialitate în anumite condiţii. Nu putem permite accesul publicului larg în incintă, deoarece acesta ar putea perturba activităţile din interior”.
Vlad Soare (fost viceguvernator BNR): „Atitudinea BNR trebuie înţeleasă. Ea vine după ani de neplată a chiriei prevăzută într-un contract. BNR a avut răbdare mai multă decât mă aşteptam să aibă. Dacă va apărea un investitor serios care va achita datoriile existente, sunt sigur că echipa Progresul se poate întoarce oricând în Cotroceni. Ştiu că deocamdată baza este închisă, dar sunt sigur că în curând BNR, instituţie căreia îi port un respect uriaş, va găsi o destinaţie pentru aceasta. Cred şi sper ca Progresul să redevină ceea ce a fost. Cert este că, mie, sufletul mi-a rămas acolo.”
Ceea ce nu ştie marea masă a iubitorilor fotbalului este faptul că istoria amănunţită a Progresului este deja redactată minuţios de către Valentin Căltuţ, iar volumul care va fi publicat spre finalul anului va deveni cea mai documentată şi completă biografie a unui club din România, fiind în acelaşi timp o adevărată antologie a întreg fotbalului românesc.
Şi încheiem cu o informaţie de ultimă oră: surse de încredere ne asigură că în curând Progresul va fi reînfiinţat şi că formaţia va evolua tot pe stadionul Cotroceni.
• De-a lungul celor 64 de ani de existenţă, echipa de seniori a jucat 30 de sezoane în Divizia A.
• Vicecampioană a României: 1955/56, 1995/1996, 1996/97, 2001/02.
• Câştigătoare a Cupei României în 1959/60 şi finalistă a aceleiaşi competiţii: 1957/58, 1996/97, 2002/03 şi 2005/2006
• Participantă la 5 ediţii ale Cupelor Europene: 2 în Cupa Cupelor (1961–1962, 1997–1998), 2 Cupa UEFA (1996–1997 şi 2002–2003) şi o participare în Cupa UEFA Intertoto în 1998
• Palmares în Europa: 24 de meciuri, 10 victorii, 5 egaluri şi 9 înfrângeri, 35 de goluri marcate şi 25 primite.
• Cele mai bune performanţe în Europa: două calificări în turul doi al Cupei UEFA
De-a lungul vremii, şcoala de fotbal din Parcul cu Platani a fost principalul furnizor de tinere talente la nivelul Capitalei. Îi putem aminti la acest capitol pe Cozma, Valerică Soare, Gheorghe Georgescu, Dumitru Paraschiv, Niculae Costea, Marin Voinea, Gheorghe Marin (Paraşută), Viorel Năstase, Marin Dragnea, Dudu Georgescu, Aurel Beldeanu, Constantin Gâlcă, Marin Dună, Cristian Săpunaru, Liviu Ciobotariu, Cătălin Liţă, Gigel Coman, Iulian Miu, Mihai Stoica, Victor Ene, Ovidiu Herea, Florin Cârstea, Valentin Oprea, Tinel Petre, Dumitru Bolborea, Ovidiu Petre, Gabriel Cânu sau Mircea Bornescu.