Cazul Ali Imran

Noaptea dinspre 24 spre 25 august, 2006. E vară, dar Cristian Nemescu şi Andrei Toncu sunt în Bucureşti. Cristian este regizor şi scenarist, iar Andrei, inginer de sunet şi amândoi lucrează la primul lor film de lungmetraj, California Dreamîng. Noaptea este propice pentru distracţii şi ce altă distracţie mai potrivită pentru doi tineri pasionaţi ai celei de-a şaptea arte decât de a merge la ultimul spectacol al filmului Supermanl De la cinema, pentru a se întoarce acasă, băieţii urcă într-un taxi condus de taximetristul Dumitru Aruştei. Tânărul şofer este în tura de noapte, căci ziua este rezervată studiului. „Ai carte, ai parte”, l-au învăţat părinţii şi Dumitru aspiră spre o viaţă mai bună. Trei tineri care au o viaţă promiţătoare în faţă sunt aşadar la drum în Dacia taxi, în ceea ce avea să fie ultimul lor drive.

Ali Imran este un om de afaceri trecut de 30 de ani, britanic de origine pakistaneză. A venit în România pentru o oportunitate de business aşadar, în noua tară a tuturor posibilităţilor. „în România poţi să faci orice” – cum bine spunea fostul meu patron, un american de origine japoneză. Nu ştim de unde venea Aii Imran – avocaţii săi îl protejează ca pe sfintele moaşte. Este la bor­dul unui Porsche Cayenne, „un specialist la orice drum: sistemul său inteligent pe patru roti este stăpân pe orice suprafaţă – pe şosea sau în afara ei” – ne spune reclama la acest nou tip de automobile. Sunt patru tipuri de Cayenne. Cel mai ieftin costă 42.200 de dolari şi poate atinge 180 de km pe oră, iar cel mai scump se ridică la 111.600 de dolari şi atinge 230 de km la oră. O maşină ideală astfel pen­tru a goni pe coclaurile din Capitala noastră balcanică, proaspăt intrată în UE. înainte, Speedl 148 km la oră. Sau, oricum, peste 100. Porsche-le avea să izbească din plin Dacia taxi şi şocul accidentului avea să fie ultima senzaţie dinaintea morţii pentru Dumitru, Andrei şi Cristian.

Radu Dumitru Aruştei era din Galaţi şi făcea pe taximetristul în Bucureşti. Iată o profesie cât se poate de controversată. Când eşti nevoit să iei un taxi în Bucureşti, nu ştii niciodată ce te aşteaptă. Şoferul poate să te plimbe pe străzile Capitalei ca la balamuc sau chiar poate avea un taxator „aranjat”, aşa încât rişti să plăteşti sume colosale, dacă, la finele cursei, nu ai argumentele necesare să ameninţi cu pumnul sau – mult mai ele­gant – cu politia. Dar, să fim serioşi, majoritatea taximetriştilor sunt perfect okay şi nu caută să te tragă în piept, cu condiţia să nu fii provincial sau străin şi să te urci la gară sau la aeroport. Unii sunt taximetrişti profesionişti şi cunosc ca în palmă străzile. Alţii, tot mai mulţi, lucrează ca să-şi com­pleteze veniturile modeste şi recunosc că habar n-au încotro să meargă dacă nu poţi să-i îndrumi. Din care subcategorie făcea parte Dumitru? Irelevant. Ştim că avea numai 23 de ani şi „făcea pe taxi-ul” de ceva vreme, pentru a-şi întreţine familia şi pe sine însuşi. Dumitru visa la o viată mai bună, atât pe plan material cât şi spiritual şi în acest scop studiase şi absolvise în 2002 cursurile Seminarului Teologic Monahal şi era student în ultimul an la Facultatea de teologie din Piteşti şi, în acelaşi timp, în anul întâi la Facultatea de istorie a religiilor din Bucureşti. Un iubitor al lui Dumnezeu, aşadar, pregătindu-se să devină îndrumător spiritual al comunităţii şi deja proaspăt tată al unei fetite de nici un an. încă nu se căsătorise cu mama copilului, dar nunta chiar urma să aibă loc în nici o săptămână.

Prietenii săi ne vorbesc despre Andrei Toncu ca fiind „o minune de om”. Deşi în vârstă de numai 28 de ani, Andrei era o per­soană de un mare bun-simt, foarte discret, dar în acelaşi timp extrem de ambiţios. Inginer de sunet, el îşi dorea să fie cel mai bun specialist din România. Studiase parţial în Statele Unite şi, deşi toată familia lui era acolo, a preferat să revină să facă film în tară, unde i se părea că simt mai multe opor­tunităţi. Nu este momentul să vorbim acum despre meseria de inginer de sunet, dar e cazul să menţionăm că, odată cu Andrei, România şi-a pierdut unul dintre primii adevăraţi profesionişti în acest domeniu, în care talentul artistic îşi dă mâna cu precizia tehnică. Ţara noastră nu are nici acum o şcoală serioasă de aşa ceva şi înţelegem de ce Andrei era în felul său unic.

Cine ne face dreptate ?

„- Cum defineşti doi avocaţi legaţi la fundul oceanului?

• Ca pe un bun început”.

„- Ce te-a făcut să vrei să devii avocat?

• Nu este nimic mai înălţător decât sentimentul de a fi o verigă în procesul de punere în aplicare a justiţiei.”

lată două schimburi de replici dintr-un film care ne-a impresionat pe toţi, ne-a atras atenţia asupra importanţei dreptăţii în desfăşurarea unui destin, ne-a sugerat că până la urmă justiţia predomină şi ne-a învăţat să preţuim viaţa şi umanitatea. Mă refer la Philadelphia. Dar să vorbim despre un alt film, un film care pune problema, destul de des întâlnită în cinematografie, a morţii violente. Un tânăr este ucis pe stradă, noaptea, aparent accidental, de către doi hoţi. Este oarecum ciudat, dar ăsta este începutul filmului. Restul este povestea spiritului lui care refuză să se stingă şi care continuă să bântuie oraşul, căutând dreptate. Este vorba de ultra-cunoscutul Ghost, Fantoma. Un alt film, mai puţin cunoscut, Alice sau ultima fugă, începe cu un accident rutier în care o tânără este aproape ucisă. Restul este povestea sufletului care refuză să moară, prins în capcana unui labirint dintre viaţă şi extincţie, vechiul Purgatoriu, care în arta contemporană este prezentat ca un „limbo”, anticamera neantului. Dar gata cu ficţiunea! Trec pe Discovery Channel. La fix. Un documentar prezintă mărturii şi dovezi ştiinţifice despre cazuri în care, în urma unei morţi violente, victimele continuă să fie prezente la locul crimei sau al accidentului sub formă de… fantome. Sunt însă circumspectă, cinică şi mai degrabă atee şi până şi Discovery Channel mă lasă rece. Ştiu însă un lucru, care ţine de un minim bun simţ: moartea violentă este o greşeală în matriţa destinului, un păcat în cadrul Marelui Plan. Oricât de atei şi de reci am fi, crima cu premeditare şi omorul din culpă ar trebui să ne impresioneze, să ne facă să ne punem întrebări, să demonstrăm că respectăm viaţa şi nu moartea, armonia şi nu haosul. Aici intervine sentimentul înălţător de a fi parte integrantă în procesul onorabil, ba chiar dumnezeiesc, de punere în aplicare a justiţiei. „Onorată Instanţă” – se adresează muritorul celor care sunt desemnaţi de societate să facă dreptate. Toţi cei angrenaţi în sistemul de punere în aplicare a justiţiei – judecătorii, procurorii, poliţiştii anchetatori, avocaţii – trebuie să inspire respect. Aşadar, noul mileniu, anul 2006, România, Bucureşti: tot e democraţie de mai bine de un deceniu, aşa că noi, muri­torii, să spionăm puţin Onorata Instanţă, Procuratura, Poliţia, Apărarea la lucru, în plin proces de punere în aplicare a dreptăţii în urma morţii violente a unor… muritori. CINE NE FACE DREPTATE? Şi CÂT VALORĂM FIECARE ca simpli români, în noul mileniu?

„O să ajungi măturător pe platoul de fil­mare”, îi spunea mama sa, Erica Nemescu, lui Cristian. Căci, de mic copil, destinul îi era limpede: viata sa avea să fie îngemănată cu filmul. Mama lucra la Anima Film, iar tatăl era profesorul de pian al regizorului Nae Caranfil. Unicul lor copil a deschis practic ochii în lumea artelor vizuale. Foarte interiorizat, el construia singur decoruri, jocuri, filme din lego şi confecţiona benzi desenate. Desenul şi b.d.-ul aveau să rămână o pasiune. Găsim câteva creaţii ale tânărului decedat în birourile casei de pro­ducţie de film din centrul Bucureştiului. Aici îi întâlnim pe foştii colegi ai regizoru­lui, într-un spaţiu lipsit de orice fel de lux, dar aranjat cu bunul gust al celor care lucrează evident în cinematografie. Vrem să vedem biroul lui Cristian şi al lui Andrei, dar nici unul nu avea biroul său; conform actualei mode, ei împărteau spaţiul frăţeşte cu colegii lor, mutându-se de la un compu­ter la altul. Poate de aceea ei au rămas pe aproape. „Vorbea puţin şi, când vorbea, vorbea cu spirit”, îşi amintesc colegii săi despre Cristian. întâlnim, în birourile casei de film, o şefă pe care oricine şi-ar dori-o, dacă trebuie neapărat să existe şefi. Oricât de importantă ar fi cinematografia pentru doamna producător Ada Solomon, viata însăşi ocupă evident primul loc în viată. La loc de cinste în încăpere se află o fotografie a celor doi copii, cu legenda Wanted. Mă simt îngrozitor. Am întrebat-o verzi şi uscate despre Andrei şi Cristian şi, în mod stupid, i-am cerut părerea despre cum ar trebui să se facă dreptate. Şi, iată, am făcut-o să plângă. Mă hotărăsc să nu comunic cu mamele băieţilor decât via telefon.

Cristian era scenarist şi regizor. Vedem filmele lui de scurtmetraj făcute în facultate. Un talent promiţător, fără îndoială – Mariletia de la C7 a luat de altfel Premiul Festivalului de la Kiev – dar şi o viziune despre viată. în toate peliculele iubirea ocupă locul central. La fel şi în primul său film de lungmetraj, California Dreaming, pe care Cristian nu a mai apucat să-1 vadă pe ecrane. La ce visase tânărul regizor vom vedea mai departe. în orice caz, cea mai mare parte a visurilor sale era deja împli­nită. Făcea zi de zi ceea ce-i provoca încântare: film. Şi tocmai asta îşi dorise din- totdeauna. O viată ca într-un vis frumos a unui tânăr în plină cale de afirmare.

Morţii cu morţii, deja am vorbit prea mult despre defuncţi. Să vedem cine a rămas printre noi în urma accidentului ru­tier din acea noapte de sfârşit de august. Nu este deloc intenţia mea să-1 acuz pe Aii Imran. Doar nu este un criminal ordinar şi nu a ucis cu intenţie. în definitiv, este şi el destul de tânăr şi toti ştim că, uneori, tinerii la volan sunt, mai mult sau mai puţin, un pericol public. Mult în cazul lui Aii Imran, care a trecut totuşi de 30 de ani. Publicăm aici poze ale defuncţilor ca să sugerăm că este vorba de oameni care au avut o viată. Ei bine, vrem să publicăm şi poze ale lui Aii Imran, căci şi în cazul acesta este vorba de o viată de om. Vrem să aflăm şi despre el ce pasiuni are, ce visuri, ce viată. Ne izbim de un zid. Aii Imran nu ne tratează nici măcar cu un Hello sau cu un salatmleiikwn – ceva acolo. Regretă Aii Imran accidentul? Avocaţii săi formează o fortăreaţă în jurul lui, ne răspund că nu pot să ne ajute de nici o culoare.

Charles Dickens se referă în Bleak House la Curtea de Justiţie Britanică. Ce culoare i s-ar potrivi Justiţiei Române, poate să decidă fiecare, dar, până la a-i conferi valenţe simbolice, să urmărim cum a funcţionat aceasta în cazul Aii Imran. Ne îndrumă, prin labirintul demn de Kafka, jurista Mariana Donose.

Autorul accidentului a fost arestat de către poliţiştii de la Secţia 13 şi anchetat iniţial de aceştia. Numele lor este păstrat secret şi suntem îndrumaţi către Biroul de Presă. Care? Al Secţiei 13? Nu există, pur şi simplu. Cum îşi fac treaba ofiţerii noştri? Aşa de bine încât îl arestează pe „Speedy” fără destule probe. Nu sunt nici măcar capa­bili să-1 facă să recunoască odată pentru tot­deauna pe ce culoare a intrat în intersecţie.

Judecătoria Sectorului 5 a dispus mă­sura arestării preventive în cazul Aii Imran. Procurorul de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 este acuzatorul cheie în acest caz. El a strâns toate probele şi trebuie să redacteze rechizitoriul. Aii Imran îşi angajează avocaţi şi face recurs împotriva încheierii de prelungire a arestării preven­tive luată de Parchetul Judecătoriei Secto­rului 5. Recursul a fost judecat la Secţia 1 penală având numărul de dosar 1315-302-2006, termen 19.10.2006. Judecătorii au fost toti judecătorese: Corina Cio­banii – Preşedinte, şi Lumi­niţa Tîrtău şi Gheorghita Sandu – judecătoare. Colegul Marianei Donose, care tine să rămână anonim, pufneşte: – Cele trei judecătorese l-au pus in libertate.

M.D. îmi explică însă în temeiul căror articole din Codul de procedură penală s-a hotărât eliberarea lui Aii Imran, cu condiţia de a nu părăsi tara timp de 30 de zile.

• De ce numai 30?

-Aşa este corect. în acest timp pro­curorul de caz trebuie să-şi termine rechi­zitoriul.

• Ce-i aia?

• Actul de inculpare. Să dovedească dacă este vinovat sau nu. Nu poţi să tii pe cineva în puşcărie degeaba. Problema este la Parchetul de la Judecătoria Sectorului 5. Acolo e buba.

• Adică totul depinde de un singur om până la urmă. Degeaba vedem filme pre­cum 12 oameni furioşi.

• Da. La noi nu e ca în America.

II urmărim pe Dumnezeu, aşadar. Se făcuse luna noiembrie şi rechizitoriul încă nu este gata. Aii Imran urmează să scape basma curată.

20 noiembrie. Rechizitoriul nu este încă gata. „N-au sosit expertizele”, ni se răs­punde. Good bye, Aii Imran. Have a nice life!

Cum este posibil însă? Ce au argumen­tat avocaţii lui Aii Imran? Ei bine, ceva demn de teatrul absurdului: Aii Imran a intrat pe verde în intersecţie! Ce-i drept, full speed.

Intâmplător, am fost şi eu într-un acci­dent de circulaţie în intersecţia de la Podul Eroilor. Şoferul maşinii în care mă aflam a intrat pe galben şi ne-am ciocnit cu o maşină care a venit dinspre stânga. Mi-am petrecut şi eu o noapte la Secţia 13, dar nimeni nu a fost arestat, căci nimeni nu a fost grav rănit. De ce? Amândouă maşinile circulau cu viteza legală.

• înseamnă că Aii Imran trebuie doar să plătească amendă? înseamnă că Dumitru Aruştei a intrat pe roşu? Mortul e vinovat? Intersecţia aia e imensă! Unul dintre ei tre­buie să fi intrat măcar pe galben sau mai degrabă pe roşu, pentru că, având în vedere viteza Cayennuhd, să se buşească. Regula de trei simplă, ce dracu’!

M.D.: Nu numai. A circula în oraş şi mai ales a intra în intersecţie cu o astfel de viteză la bordul unui asemenea bolid poate stârni bănuiala de intenţie criminală.

„Aceasta este povestea primului om negru pe care l-am văzut eu vreodată. Eram cam de vârsta voastră, dar nu voi uita nicio­dată cum ţăranul român, omul simplu de la tară, a arătat în fata unui străin, dovada ospi­talităţii obşteşti care ne caracterizează atât de bine pe noi, românii”. Iată replica unui per­sonaj din scenariul pe care Cristian Nemescu îl realizase împreună cu prietenul său, Tudor Voican, pentru California Dreaming. Este povestea unui tren al armatei americane la drum cu destinaţia Iugoslavia. Dar, magică răsturnare de situaţie americano-bal- canică, trenul este oprit într-o staţie din Bărăgan de un şef de gară zelos, din pricina unor acte în neregulă. Şi, la fel de magic, David, un tânăr califomian, şi Monica, fata zelosului, ce pot face altceva decât să iniţieze tratativele de amiciţie – aşa, mai romantică, of conrse – româno-americane? Exemplul lor este urmat de întregul sat, în care apar peste noapte cârciumi precum Las Vegas sau Los Angeles, iar căminul cultural este transfor­mat de profesoara de spaniolă într-o şcoală de… n-o să povestesc chiar tot filmul. în orice caz, o extrem de înduioşătoare şi amuzantă comedie romantică, mai mult incisivă decât siropoasă, în care dragostea îşi găseşte în final modalitatea de a triumfa, un Mediterraneo balcanic al noului mileniu. Filmul se află în faza de post-productie şi va participa la un mare festival european. Prea târziu pentru Cristian. Visurile sale perso­nale şi filmul său n-au ajuns la un The End armonios, ci s-au rupt brusc şi înfiorător de violent. Şi, mai mult decât atât, au fost con­siderate zero barat în cadrul procesului de facere a dreptăţii.