Am luat, prima dată, o carte semnată Isabel Allende, cu oarecare mefienţă. Toate prejudecăţile mele funcţionau. Mai cu seamă distructiv. In fond, de ce să citeşti o carte scrisă de (presupus) răsfăţata nepoată a unui dictator chilian,, Salvador Allende ? Fals. Premisa mea dintâi a fost falsă. Isabel scrie într-un stil cald, cu farmec. E la fel de – sau mai – magică decât realismul magic şi mai realistă decât realismul magic. Pentru că împleteşte biografii cu fapte neverosimile.
Povestirile Evei Luna sunt tărăşeniile unei cadâne/hurii din America Latină. Un alt fel de o mie şi una de nopţi. Nu degeaba volumul începe şi se sfârşeşte cu referiri la Regele Şahriar şi la Şeherezada. Un roman însăilat din povestiri aparent fără şir. Doua cuvinte, prima povestire din cartea apărută, de curând, la Editura HUMANITAS, în seria de FICTION, este una pasională. Ele, poate, sunt uşor anticipabile. Sunt, poate, chiar te iubesc. Ce legătură să fie între un soi de hoinară care vinde cuvinte, un fel de chiromantă a lexicului – şi un colonel, general, dictator? Numai dragostea, care e oarbă, nebună, contorsionistă. Belisa Crepusculario, ca orice scriitoare, îşi ia un pseudonim. învaţă, săracă, fiind, o singură carte pe de rost, dicţionarul, iar apoi îl aruncă în mare, tocmai pentru a nu vinde altora „vorbe conservate”. Ca şi cum numai vorbele trăite ar merita să le vinzi vreodată. Belisa nu vindea niciodată aceleaşi cuvinte tuturor. Asta era deontologia ei de vagabond/ vânzătoare de cuvinte. Vine Colonelul, se amestecă în viata ei, trimite Mulatrul să o aducă la el – şi îi comandă un discurs electoral cu care să ajungă Preşedinte. Discursul costă un pesos. în opera Isabelei, Crepusculario are răsuflare cu iz de mentă, iar bărbatul, ochi de pumă. Discursul are putere, fiindcă e făcut de mâna Belisei. Şi e dăruit din tot sufletul. Dar Colonelul se perpeleşte şi se ofileşte. Cele două cuvinte tainice îl bântuie. E ca şi cum, aşa cum crede şi Mulatrul, cineva i-a luat bărbăţia Colonelului şi trebuie să o dea înapoi.
Fiii lui Don Diego
Povestirile – sau nuveletele Isabelei – au pregnantă şi se răsucesc până la final. E vorba de pirueta pe care chiar se sprijină secretul meseriei prozelor scurte. Acea torsiune vine să surprindă – şi să (re)ilumineze finalul. în Fata perversă, a doua povestire (de exemplu), Bernal, amantul – şi, ulterior, soţul mamei sale, o respinge pe fătuca, Elena, ce îi vine ca o ofrandă, dar, apoi, se gândeşte toată viata la ea, iar când o revede, după douăzeci de ani, află că Elena, „fata perversă”… a uitat tot! Cel pervers cu adevărat e, fireşte, Bernal, care a jinduit o viată întreagă ce nu a vrut să posede atunci. Clarisa este versiunea sud-americană a Maicii Tereza, dar într-un fel deconcertant: amestecă păcatul cu virtutea într-un melange aproape neverosimil. Personaj contradictoriu. Deşi a avut doi copii nelegitimi cu un deputat, Don Diego Cienfuegos, „adevărat erou după deceniile de serviciu din viata publică”, la moartea ei, lumea se înghesuie să ia tot de pe pereţi, inclusiv hainele „sfintei”. Cât de ciudată e percepţia lumii despre sfinţenie… Copiii deputatului îi seamănă – şi cei de fată remarcă această asemănare (au aceeaşi ţinută şi acelaşi profil). Finalul este, iarăşi, cel deconcertant, întrebată dacă „Don Diego” a fost cel mai mare păcat al ei, bătrâna, pe patul ei de moarte (adică la momentul adevărului), neagă. Spune că, dimpotrivă, a fost marele ei noroc. De fapt, riguros exact, un „ajutor”.
Venit de la Dumnezeu, pentru că aceşti doi copii ai deputatului i-au ajutat pe ceilalţi doi, primii, care erau handicapaţi.
Insă Clarisa mărturiseşte, ca păcat crucial, că nu şi-a îndeplinit obligaţiile conjugale. „Dacă soţului tău nu i te dai trupeşte şi el e tentat să-şi caute consolarea lângă o altă femeie, responsabilitatea morală e a ta”, se destăinuie bătrâna, cu fata întoarsă spre perete.
Piatră, rogoz şi gheată
Un final care aduce, întrucâtva, aminte de prima povestire (Două cuvinte) are şi Gura de broască. Titlul, coroborat cu conţinutul povestirii, trimite direct la organul genital feminin, care înghite totul/orice, asemeni unei guri de broască. Isabel Allende are apetit/şi măiestrie şi pentru descriere, ca şi pentru portret. Am văzut că e studiată la universităţi, invitată la colocvii, e, cu alte cuvinte, o personalitate matură. Cu o descriere de manual începe şi această Gură de broască: „Vremurile erau foarte grele în sud. Nu în sudul acestei ţări, ci în sudul lumii, unde anotimpurile sunt anapoda şi iarna nu cade odată cu Crăciunul, aşa cum se întâmplă în ţările civilizate, ci în mijlocul anului, ca în ţinuturile barbare. Piatră, rogoz şi gheată, câmpii întinse în apropierea Ţării de Foc în şiraguri de insule, piscuri de cordilie- ră înzăpezită obturând orizontul şi o linişte instalată aici de la începutul timpurilor, întreruptă uneori de freamătul subteran al gheţarilor ce alunecă lent spre mare. O natură aspră, locuită de oameni pe măsură”. Toată povestirea se centrează pe Hermelinda, care este maestra de ceremonii a unei serii de jocuri erotice. Dar vine, sortitul, alesul, rostuitul între peoni, Pablo asturianul, care, dintr-un singur joc, îşi adjudecă premiul cel mare: nu numai trupul, ci, mai întâi, sufletul Hermelindei. Femeile din povestirile Isabelei au, întotdeauna, acel aer de jivină, de sălbăticiune: Elena – „perversa”, Hermelinda, Belisa Crepusculario.
Răsturnări de situaţii se întâlnesc şi în cazul Aurului lui Tomas Vargas, când Antonia Sierra se îndură de amanta soţului ei/concubina, adusă în casă de nu-se-ştie- unde. Semnificativ este şi faptul că, la Isabel Allende, pudibonderia nu omoară sufletul prozei, deşi, nici contrariul nu s-ar fi putut susţine: Isabel nu e o povestitoare „deşănţată”. în Ines ofmxj soul, ea reia o povestire din vremea conchistadorilor. E un excurs în istorie. Dar specialitatea ei rămân, orice s-ar spune, tot povestirile, precum se întâmplă în Pădurea pigmeilor. Orice ar scrie, cuvintele ei rămân apăsate, iar povestirea, curată, limpede şi cu un „miros încins de Americă Latină”.
