Visul scriitorilor este să creeze opere  literare care să reziste în timp. Din nefericire, foarte puţini şi-au  împlinit acest  vis. Cei mai mulţi compun texte  epigonice, friabile,  destinate de la început trecutului,  nu viitorului.

Secolul 20 a fost, din  punct de vedere literar, agitat.  S-a contestat tot ce s-a făcut în secolul 19, promovându-se fragmentarismul în locul  construcţiei monumentale, absurdul  în locul  logicii,  antiliteratura în  locul  literaturii. După acest  război  de o sută  de ani, apare un poet care scrie calm, surâzător, exact ca în secolul nouăsprezece…

Poetul   se  numeşte Ionel  Câmpeanu şi  a publicat nu demult o carte, Viscole în azur, care pare opera  lui Vasile Alecsandri:

„Colo-n  zare/ Pe cărare,/ Raiul  munţilor răsare,/ Bat vânturile grele/ Frumoasă toamnă unde te duci?”;

„Spre  zori/ O căprioară rătăcită/ Culege-un  fir de iarbă/ Din marile  zăpezi,// Un stol de păsărele ciripesc/ Spre mugurii noi”

Din  când  în când  se face auzit  şi sunetul poeziei  lui Eminescu:

„Ţi-am  şoptit/ Codrule ţie,/ Lasă zorile-n pustie/ Dorul  nostru/ Cine-l  ştie.// Plânge-mă  codru cu dor,/ Doina  frunzelor în zbor/ Răsăritul munţilor/ Curgerea poienelor”

În general, însă, tonul  este voios, de pionier al poeziei  româneşti. Simţindu-se singur, fără concurenţă,  poetul  scrie  tot  ce-i  trece   prin minte,  aşa cum alţii cântă în baie.

S-a demonstrat, de multă vreme, că personificarea este una  dintre figurile  de stil căzute în desuetudine. Ionel Câmpeanu tocmai personificarea o cultivă  cu insistenţă, ceea ce face ca versurile sale să aibă deopotrivă ceva vetust şi pueril:

„Vânturile cu buze de muguri/ Suflă în fluierele codrului”;

„Mi-a povestit poiana,/Stejarii mi-au cântat”;

Unii autori, neînţeleşi de contemporani, se consolează cu gândul că scriu pentru posteritate. Abia generaţiile viitoare – îşi închipuie ei – vor fi capabile să-i înţeleagă şi să-i aprecieze.

Ionel  Câmpeanu procedează exact  invers. El scrie pentru cititorii  de acum  o sută  şi ceva de ani.

*

Romanul Oţel şi pâine, publicat de Ion Călugăru în 1951, pleacă  de la o dogmă a propagandei comuniste: proprietatea de  stat  este sacrosanctă. În mod curios, tocmai adepţii marxism-leninismului, care priveau cu dispreţ proprietatea particulară, considerând-o expresia unei  lăcomii  patologice, dădeau o importanţă mistică  proprietăţii de stat. Din punctul lor de vedere, era  întrutotul justificat  ca oamenii să facă sacrificii  ca să apere,  în situaţii extreme, avutul obştesc.  Lor nu  li se părea exagerat ca un muncitor să-şi dea şi viaţa  pentru a împiedica pierderea unui tractor sau a unei sonde de petrol.

În romanul Oţel şi pâine, scris într-o  limbă română nesigură, cu spontaneităţi populare simulate fără  graţie  stilistică,  autorul încearcă să  facă  o epopee din  activitatea într-o  uzină siderurgică. La un moment dat, duşmanii regimului sabotează activitatea uzinei,   înlocuind rezervorul de aer comprimat cu un tub de oxigen şi declanşând astfel un incendiu. Iată, însă, că muncitorii, conduşi pas cu pas de comunişti, se aruncă în foc şi, riscându-şi viaţa, salvează o mare  parte  din utilaje.

Un  tânăr   muncitor,  Mihai   Vezetiu,   este grav  rănit  în  timpul intervenţiei şi îşi pierde cunoştinţa. Dar când îşi revine  primul lui gând este ce s-a întâmplat cu fabrica. Iată scena, de o falsitate  care frizează prostul gust:

„Când ridicară greutatea tubului şi grinda de pe pieptul lui ars, însângerat, Mihai Vezetiu se deşteptă: scoase  un  suspin, deschise ochii. Peste dânsul stătea  aplecată Irina.”

(Irina este iubita  lui.)

„–  Ce-ai  făcut?  Erai  să  te  prăpădeşti. Eu cum rămâneam?

– Ce să fac? Trebuia să dau  ajutor  la scos tuburile…”

„Îl văzu  şi pe Pavel aplecându-se. (Pavel este activistul de partid.) Lui Mihai i se umeziră ochii.

– N-a ars fabrica?

Înghiţi  saliva  amestecată cu funingine, cu sânge închegat. Pavel îl mângâie pe frunte.

– S-a stins focul. Totu-i bine.”

Un muribund adus  de puţin timp  la viaţă care se bucură că n-a ars fabrica – iată un mod grotesc  de a construi psihologia unui personaj în scop propagandistic.

Teatrale   şi  ridicole   sunt   şi  comentariile făcute de Pavel şi de alt activist,  Moise:

„– Are o inimă de oţel băiatul ăsta! – zise ca pentru sine Pavel.

– De oţel! Aşa trebuie să fie inima  furnalistului! – răspunse Moise.”

Cartea este plină de oţel de la prima până la ultima pagină. Dar aceasta  n-o ajută să reziste. Lipsită de viaţă, se sfărâmă la prima atingere.

Taguri: nr. 7 / iulie 2012 Tweet

Monday, July 16th, 2012 at 1:30 am, CULTURA MASS-MEDIA, RSS feed