Visul scriitorilor este să creeze opere literare care să reziste în timp. Din nefericire, foarte puţini şi-au împlinit acest vis. Cei mai mulţi compun texte epigonice, friabile, destinate de la început trecutului, nu viitorului.
Secolul 20 a fost, din punct de vedere literar, agitat. S-a contestat tot ce s-a făcut în secolul 19, promovându-se fragmentarismul în locul construcţiei monumentale, absurdul în locul logicii, antiliteratura în locul literaturii. După acest război de o sută de ani, apare un poet care scrie calm, surâzător, exact ca în secolul nouăsprezece…
Poetul se numeşte Ionel Câmpeanu şi a publicat nu demult o carte, Viscole în azur, care pare opera lui Vasile Alecsandri:
„Colo-n zare/ Pe cărare,/ Raiul munţilor răsare,/ Bat vânturile grele/ Frumoasă toamnă unde te duci?”;
„Spre zori/ O căprioară rătăcită/ Culege-un fir de iarbă/ Din marile zăpezi,// Un stol de păsărele ciripesc/ Spre mugurii noi”
Din când în când se face auzit şi sunetul poeziei lui Eminescu:
„Ţi-am şoptit/ Codrule ţie,/ Lasă zorile-n pustie/ Dorul nostru/ Cine-l ştie.// Plânge-mă codru cu dor,/ Doina frunzelor în zbor/ Răsăritul munţilor/ Curgerea poienelor”
În general, însă, tonul este voios, de pionier al poeziei româneşti. Simţindu-se singur, fără concurenţă, poetul scrie tot ce-i trece prin minte, aşa cum alţii cântă în baie.
S-a demonstrat, de multă vreme, că personificarea este una dintre figurile de stil căzute în desuetudine. Ionel Câmpeanu tocmai personificarea o cultivă cu insistenţă, ceea ce face ca versurile sale să aibă deopotrivă ceva vetust şi pueril:
„Vânturile cu buze de muguri/ Suflă în fluierele codrului”;
„Mi-a povestit poiana,/Stejarii mi-au cântat”;
Unii autori, neînţeleşi de contemporani, se consolează cu gândul că scriu pentru posteritate. Abia generaţiile viitoare – îşi închipuie ei – vor fi capabile să-i înţeleagă şi să-i aprecieze.
Ionel Câmpeanu procedează exact invers. El scrie pentru cititorii de acum o sută şi ceva de ani.
*
Romanul Oţel şi pâine, publicat de Ion Călugăru în 1951, pleacă de la o dogmă a propagandei comuniste: proprietatea de stat este sacrosanctă. În mod curios, tocmai adepţii marxism-leninismului, care priveau cu dispreţ proprietatea particulară, considerând-o expresia unei lăcomii patologice, dădeau o importanţă mistică proprietăţii de stat. Din punctul lor de vedere, era întrutotul justificat ca oamenii să facă sacrificii ca să apere, în situaţii extreme, avutul obştesc. Lor nu li se părea exagerat ca un muncitor să-şi dea şi viaţa pentru a împiedica pierderea unui tractor sau a unei sonde de petrol.
În romanul Oţel şi pâine, scris într-o limbă română nesigură, cu spontaneităţi populare simulate fără graţie stilistică, autorul încearcă să facă o epopee din activitatea într-o uzină siderurgică. La un moment dat, duşmanii regimului sabotează activitatea uzinei, înlocuind rezervorul de aer comprimat cu un tub de oxigen şi declanşând astfel un incendiu. Iată, însă, că muncitorii, conduşi pas cu pas de comunişti, se aruncă în foc şi, riscându-şi viaţa, salvează o mare parte din utilaje.
Un tânăr muncitor, Mihai Vezetiu, este grav rănit în timpul intervenţiei şi îşi pierde cunoştinţa. Dar când îşi revine primul lui gând este ce s-a întâmplat cu fabrica. Iată scena, de o falsitate care frizează prostul gust:
„Când ridicară greutatea tubului şi grinda de pe pieptul lui ars, însângerat, Mihai Vezetiu se deşteptă: scoase un suspin, deschise ochii. Peste dânsul stătea aplecată Irina.”
(Irina este iubita lui.)
„– Ce-ai făcut? Erai să te prăpădeşti. Eu cum rămâneam?
– Ce să fac? Trebuia să dau ajutor la scos tuburile…”
„Îl văzu şi pe Pavel aplecându-se. (Pavel este activistul de partid.) Lui Mihai i se umeziră ochii.
– N-a ars fabrica?
Înghiţi saliva amestecată cu funingine, cu sânge închegat. Pavel îl mângâie pe frunte.
– S-a stins focul. Totu-i bine.”
Un muribund adus de puţin timp la viaţă care se bucură că n-a ars fabrica – iată un mod grotesc de a construi psihologia unui personaj în scop propagandistic.
Teatrale şi ridicole sunt şi comentariile făcute de Pavel şi de alt activist, Moise:
„– Are o inimă de oţel băiatul ăsta! – zise ca pentru sine Pavel.
– De oţel! Aşa trebuie să fie inima furnalistului! – răspunse Moise.”
Cartea este plină de oţel de la prima până la ultima pagină. Dar aceasta n-o ajută să reziste. Lipsită de viaţă, se sfărâmă la prima atingere.