- Revista Flacara - http://revistaflacara.ro -

Ce va face noul guvern

Până când au fost date publicităţii rezultatele, toată lumea a încercat să se ghideze după sondaje. Cele din zilele imediat premergătoare alegerilor au instaurat o ierarhie în care conducea, cu un fragil avantaj, PDL (32,6%, varianta Biroul de Cercetări Sociale-BCS, iar la INSOMAR-32%). Îi sufla în ceafă formaţiunea politică PSD-PC, cu aproape un procent mai puţin. Cum a treia poziţie era ocupată de PNL, prezent în „top” cu procente variabile, era evident că el va deveni un fel de arbitru al guvernării. Bulibăşeala din prima zi de după alegeri, cea de luni, a croşetat creierele & încrederea românilor în sondaje (o diferenţă de 6 procente părea de-a dreptul inexplicabilă), dar, mai apoi, lucrurile s-au aşezat în albia prognozată şi PDL a apărut, cu aproximativ un procent şi jumătate, în faţa PSD+PC. Dar lucrurile s-au schimbat încă o dată, PSD+PC trecând în frunte.

Duelul sondajelor

Am avut ocazia să văd, înainte de alegeri, cu ochii mei, bătălia teribilă a politicienilor înfometaţi, atunci când am fost invitat în studioul mai multor televiziuni. De unde până atunci fuseseră oameni normali, acum se năpusteau literalmente în haită prin studiourile stinghere. Reporterii, realizatorii, producătorii emisiunilor erau linşaţi, sprijineau pereţii aproape noapte de noapte, încă de pe la sfârşitul lunii octombrie. Şi, fireşte, înjurau toţi politicienii apucaţi de năbădăi. Nu, nu era însă îndeajuns. Politrucii şi-au adus aminte de parada de 1 Decembrie, brusc, după ce vreo câţiva ani fusese lăsată în acalmie. Dar acum era un bun prilej de vizibilitate. Să te dea la televizor chiar atunci însemna, neîndoios, că ai învins. Ce? Nu mai contează. Probabil poporul. Pentru că numai el poate fi învins prin alegeri libere. Cu cât sunt mai „libere“, cu atât e mai învins. Alegerile trecute au marcat, pentru prima dată, dispariţia/disoluţia oficială a PNŢCD, partid istoric, care nu a mai apărut pe listele de vot, risipit, fărâmiţat, făcut zob, după fiasco-ul memorabil din anul 2000. Acum s-au „evaporat“ în neant PRM şi PNG.

A fi politician în România

A fi politician în România e un lucru din ce în ce mai trist, din ce în ce mai urât. Pe măsură ce lumea în care suntem e tot mai bolnavă. A fi politician e (aproape) fără speranţă în România. Doar cu o singură speranţă: de înavuţire. Nu cred că putem primeni noi clasa politică măcar cu aceeaşi viteză cu care ea reuşeşte a se corupe. Fiecare politician e corupt din secunda doi în care a fost pus pe listă sau, mi-e teamă, cu mult mai demult înainte. A fi politician în România mi se pare mai derizoriu decât ai suferi de o boală ruşinoasă. Nimeni nu are încredere în tine. Şi are şi de ce. Politica e o prostituată, da, dar în alte ţări baremi e, cumva, mai spălată. Mai dusă la doftor, cu condicuţă. La noi, e o femeie săracă, sordidă, lihnită, întinsă ca o gumă de mestecat. A fi politician într-o ţară care ea-însăşi şi-a pierdut speranţa nu are nici o noimă. Găsesc exerciţiul alegerilor sarbăd şi gol. Golit de sens. De substanţă. De altfel, asta o spune şi procentul astronomic al absenteiştilor de profesie. Oricum, suntem absenţi de la vot. Cu capul. Cu inima. Cu lehamitea. Cu credinţa că n-o să se schimbe nimica. Da, cu credinţa că nimeni nu mai poate schimba nimic. Iar ăsta e sfârşitul. Apocalipsa politicii româneşti. Şi, totuşi, cred că nu e om acela care nu a încercat, fie şi doar o dată, să fie om în cetate, adică să-şi aducă o contribuţie la lumea politică a ţării sale, a oraşului său, a satului în care respiră. Cum să îi blamezi pe ceilalţi, pe „politicieni“, dacă tu nici o clipă nu te-ai gândit că poţi să îţi asumi o atare răspundere? N-ar trebui ca, formal măcar, să accepţi ideea că ai putea fi şi tu pe afişele alea pe care le rup toţi, cu mutra ta pe care elevii/golanii/studenţii/sans-abri-ţii să deseneze mustăţi, să scrie trivialităţi – şi tot ce le mai trece prin cap? Să te expui, deci, tirului jurnaliştilor. Sputei lor fierbinţi. Să ţi se reproşeze că n-ai făcut nimic, că nu eşti în stare, că eşti corupt, că dormi în Parlament, că eşti incult, că dai legi tembele, că vrei să îţi utilezi biroul cu obiecte de lux. Dacă îi înjuri, în fiecare zi, pe politicieni, atunci eu cred că trebuie să fii pregătit şi pentru asta.

Despre ce se întâmplă,  de obicei,  la români, după câştigarea alegerilor

Ca de obicei, alianţele se formează, deformează, apoi se gâlcevesc şi îşi sparg capetele ca pepenii. Se propun, singuri, pentru guvernare, se defăimează, îşi bagă ştăngi. Şi totul, pentru că trebuia să poarte un nume, chiar poartă: politica românească. Preşedintele Băsescu, asemeni „preşedintelui Baudelaire“, defilează pe o scenă, în faţa microfoanelor – şi anunţă propunerea pentru prim-ministru. Şi dacă el are are toate şansele de a fi prieten cu pedeleii, rudă cu ei sau undeva pe aproape, ceilalţi ce pot face împotriva acestui lucru? Parlamentarii aleşi pot căuta (şi) o modalitate de a revizui Constituţia (proiect chiar anterior, cu ceva vechime, de câţiva ani!), spre a ne ajuta să alunecăm într-o republică parlamentară. Deşi eu, unul, nu mă grăbesc a fi prea tare de acord cu aşa ceva: ar fi în contra democraţiei. Chiar un afront flagrant împotriva ei. Ar fi, nu-i aşa, o esenţă de oligarhie. Şi, la câte interese murdare au parlamentarii noştri, zău că nu mi-ar plăcea să fiu condus de ei. Deloc. De nici un fel. Este singurul instrument, singura pârghie pe care poporul nostru de oameni blânzi & obedienţi o mai are în mână.

Criza

Dacă rămâne valabilă aserţiunea că România va fi lovită în trei valuri de criză, atunci în martie ar trebui să ne aşteptăm la un alt val. Noul guvern rămâne să aibă în cârcă sarcina de a se lupta cu şomajul accentuat, cu repatrierea românilor, cu concedierea noilor muncitori străini, veniţi din alt spaţiu (de pildă, mulţi chinezi în construcţii!). Fie că lucrează pe schele sau în confecţii, fie că sunt indieni sau bangladeshieni, mulţi muncitori vor pleca acasă, deoarece o parte dintre muncitorii români se întorc, mai ales cei din Spania, unde criza a lovit, deja, în plin.

S-a curăţat spaţiul politic şi Parlamentul?

Fiecare are răspunsul său: al meu e nu. Cât timp în noul Parlament mai apar numele lui Bogdan Niculescu Duvăz, Viorel Hrebenciuc, Tudor Chiuariu, toţi fiind, cândva, epicentrul unui sângeros scandal politic de corupţie, răspunsul nu poate fi decât negativ. E drept, unii au ieşit. Şi sunt şi aici de dat exemple. Nu putem vorbi, însă, de o curăţare a scenei politice. Au mai rămas şi mohicani întârziaţi, iar aici lista se poate întinde oricât între numele lui Sergiu Nicolaescu şi Atila Verestoy, Dan Radu Ruşanu sau Cristian Adomniţei. Unora, aceste nume nu le mai spun mare lucru. Rămâne de văzut şi ce vor face cei noi, dar acolo e nevoie de cel puţin doi sau patru ani ca să evaluăm.

Se implică serviciile politice în noua configuraţie?

Este, acum, vreme de negociere politică. De la 1 ianuarie avem guvern care să funcţioneze. Tradiţional, au existat speculaţii că serviciile politice se implică într-un fel sau altul în realitatea politică. Fie şi numai ca evaluatori, deşi e greu de crezut că lucrurile se rezumă numai la atât. Un nou parlamentar, invitat la o emisiune televizată, avansa, în faţa unei cunoscute vedete de talkshow, numele lui George Maior ca al unei persoane care se va implica în noua configuraţie. Un alt actor se implică alături de el: preşedintele Traian Băsescu.

Negocierile politice

Ce mai cuprind negocierile? Etapa consultării cu partidele. Nici o formaţiune nu are majoritate, deci peste 50%. Aşa că preşedintele se consultă cu toate, pe rând. Premierul agreat se prezintă, în zece zile, cu garnitura completă de miniştri. Înainte de votul învestirii, se aleg preşedinţii celor două camere. Se creează comisiile parlamentare. Vor fi audiaţi şi viitorii potenţiali miniştri. Din primele zile de ianuarie, ei trec la treabă.

foto Agerpres, Mediafax şi Octavian Tibăr


Obamii din barăci

O, bama! Anecdota politică. Obama din PSD. Barack a dovedit că se poate. Ultimul banc/ultima anecdotă (din zona politicului) care circula pe la noi zicea, mai în glumă, mai în serios, că aşa a văzut şi Marian Vanghelie că se poate. Da, tot în doi peri vorbind, s-ar putea ca să nu fie degeaba… Marian Vanghelie e de culoare, evident. Dar de o anumită culoare politică. PSD. La urma urmei, ce ar putea vota, şi la noi, obamii din barăcile Ferentarilor, copleşiţi de febra unui milion de lei vechi pentru un vot nou? Nu cumva pe aceeaşi culoare politică? Foaie verde, foi ca vitza, când eram pe YELLOW-mitza… Yellow şi red, şi orange, şi pink… sunt, acum, două culori politice. Nu sunt şi singurele. Pink se potriveşte şi altor opţiuni (& minorităţi sexuale…, care au şi ele drept de vot, n-est-ce pas?). Galbenul mai e şi culoarea geloziei de partid. Roşu e ca sângele vărsat în Piaţa Universităţii, 13-15. Iunie. Iar orange e o culoare a comunicării, nu? Unic, nominal. Uniumoral. Cu toţii suntem unici, nominali. Dar are putere să schimbe uninominalul starea de spirit a politicii româneşti? Eu cred că doar pe jumătate. Şi nu o să ne dăm seama acum de asta. Peste (abia) un an sau doi o să avem primele evaluări ale mandatului celor care au fost aleşi acum, iar atunci vor fi abia la jumătatea drumului. Şi, oricum, va fi doar pe jumătate, întrucât, la unii cel puţin, cei mai no name, tot partidul va fi locomotiva alegătorilor. Motiv pentru care oamenii vor rămâne şi ei îndatoraţi cu recunoştinţă veşnică partidului. În atari condiţii, tot partidul va fi în toate – şi peste toţi, ca o umbrelă pentru orice fel de vreme.


Personalităţi care au pierdut cursa pentru Parlament

Corneliu Vadim Tudor, George Becali, Adrian Păunescu.


Surprize, surprize…

Oana Niculescu Mizil, Călin Popescu Tăriceanu (care a reuşit abia cu greu, în ultimul ceas, să intre în Parlament),  Sergiu Andon (care a rămas pe poziţii, printre puţinii de la Partidul Conservator), Anghel Iordănescu (reconfirmat!), Cristian Ţopescu, mamuţi supravieţuitori ai ultimei glaciaţiuni uninominale.