Vorbeam cu un prieten despre mersul treburilor lumii, karma omenirii. El remarca, pe bună dreptate, că toate marile civilizaţii au dispărut. Inca, Maya, civilizaţia egipteană, sumeriană, romană. Civilizaţia indiană şi cea iudaică au rămas, dar nu sunt la ora actuală într-o perioadă de înflorire. Singura mare civilizaţie anterioară cu forţă în prezent este cea chineză.

Febra construcţiei pre-olimpice continuă

China este singura ţară care a înregistrat o creştere economică în perioada crizei financiare mondiale. Nu, aici nu a fost dezastru, nici vraiştea materială şi umană care este atât de perceptibilă în România, de exemplu. În paranteză fie spus, nu se poate să nu te întristezi când compari România cu o mare putere. Este de ajuns fie şi cea mai infimă adiere de vânt pentru ca ţara noastră să se scufunde în tenebrele cele mai profunde. Războaiele, comunismul, cutremurele şi criza au scos la iveală tot ceea ce este mai urât din punct de vedere uman şi asta s-a întâmplat pentru că România nu are nici vână şi nici un trecut cultural de valoare, iar în faţa fie şi a brizei, se simte lipsa oricărui stâlp de rezistenţă.

În China, care a trecut şi ea prin nefericirile comunismului şi chiar încă este o ţară comunistă, simţi tone de cultură şi totodată o imensă forţă lăuntrică ce se revarsă în exterior. Chinezilor le-au plăcut dintotdeauna dragonii. I-au sculptat, i-au pictat, i-au inventat şi i-au imitat. Şi este imposibil ca atunci când vezi reprezentarea unui dragon să nu înceapă să-ţi răsară în minte imaginea Chinei însăşi.

Flacăra olimpică nu a făcut decât să-i folosească drept combustibil acestei Chine vânjoase ca un dragon. Întotdeauna olimpiadele dau un stimul economic şi cultural ţărilor în care se desfăşoară şi China l-a exploatat din plin. În plină iarnă economică mondială, am avut o primăvară chineză. Dragonul atacă întotdea­una prin surprindere şi spectaculos. Beijingul s-a reînnoit cu ocazia Olimpiadei. Zgârie-nori maiestuoşi, deşi nu exagerat de înalţi (este o zonă seismică), precum originala Clădire a Torţei, unde s-a aprins flacăra olimpică, sfidează acum orizontul. Iar febra construcţiei pre-olimpice continuă. Deşi nu arată nicidecum ca un şantier, Beijingul îşi ridică încontinuu spre cer noi construcţii din metal şi sticlă şi şosele suspendate care nu reuşesc nicidecum să facă faţă traficului din ce în ce mai aglomerat. Este însă de ajuns să dai o fugă în Piaţa Tienanmen ca să-ţi dai seama că nu este aici vorba de nici un miracol, ci de desfăşurarea firească a unui destin naţional.

Beijingul este un oraş planificat, construit după reguli fixe pe axele nord-sud, est-vest. În plin centrul său se află Piaţa Tienanmen. Este o dimineaţă friguroasă, dar senină de noiembrie când văd pentru prima dată square-ul imens, străjuit de pilonii săi roşii, pe care îi cunoşteam dinainte din numeroasele fotografii reprezentând masacrul studenţilor în Tienanmen. Termenul de agorafobie s-ar putea referi foarte bine la această piaţă. Soarele răsare şi mi se pare alb. Aerul Beijingului este îngheţat şi uscat şi cerul şi astrele se văd întotdeauna conform poziţiei geografice a locului unde te afli şi  condiţiilor de climă.

Pe o latură a pieţei se află poarta sudică de acces în Oraşul Interzis. Chipul lui Mao zâmbeşte din înaltul faţadei. „Oraş“ este poate un termen nepotrivit, tradus cuvânt cu cuvânt din englezescul city sau franţuzescul cité, ceea ce înseamnă şi cetate, oraş, dar şi citadelă. Vechiul Palat Imperial nu este chiar un oraş, ci, de fapt, o imensă citadelă. Construit la începutul anilor 1400, urmând strict principiile arhitecturale feng shui, Palatul era sediul unde locuiau şi guvernau membrii celei mai vechi case imperiale de pe glob. Împăratul era considerat a fi descins direct din înaltul cerurilor şi era respectat ca atare, având puteri depline. Palatul a fost construit de către un împărat al dinastiei Ming şi lui i-a succedat restul ­dinastiei, urmând la un moment dat împăraţii di­nas­tiei Qing de origine manciuriană. Palatul este împărţit într-o curte exterioară şi una interioară. Nimeni din afara personalului imperial nu avea drept de acces în curtea interioară unde locuiau împăratul, împărăteasa, consoarta imperială şi numeroase concubine. Personal, oricât urăsc comunismul, datorită comuniştilor chinezi că intru eu acum pe această poartă în însuşi Oraşul Interzis. Odată cu mine sunt o mulţime de turişti şi parcă este o invazie barbară în acest loc al sacrului apus. Locul eunucilor a fost luat de armata chineză care tocmai răspunde la apel în această dimineaţă. Sunt câteva tarabe care vând mâncăruri şi băuturi la intrare. Străbat nestingherită toate curţile. Ninge în Oraşul Interzis şi acoperişurile roşii şi aurii sunt albe de zăpadă. Totul este impresionant şi îţi taie răsuflarea în citadela din inima Beijingului, dar fastul şi gloria de odinioară sunt demult apuse. Oricâte palate ar da vulgului ultimii împăraţi, nu pot să-i confere acestuia simţul fastului.

China este însă aproape la fel de puternică precum pe vremea împăraţilor Ming. Citadela Interzisă nu mai este sediul guvernului, dar preşedintele Chinei, Hu Jintao, este, conform clasamentului revistei Forbes, al doilea cel mai puternic om de pe glob după preşedintele Barack Obama. Noul mileniu va fi probabil o eră a valorilor de tip asiatic în locul celor ­americane şi europene şi, cine ştie, lumea va fi condusă după principiile confucianiste în locul celor creştine. Îmi învârt în minte aceste gânduri prea complicate pentru mine privind înclinarea balanţei puterii spre Asia, ies din Palatul Imperial şi mă îndrept către Parcul Imperial Beihai.

Şi parcul Beihai era odinioară închis publicului, fiind rezervat plăcerii împăratului şi curţii sale. Este unul dintre cele mai mari şi mai frumoase din lume. Trebuie să fie minunat primăvara şi vara, dar şi acum, în începutul prematur al iernii, pinii şi liniile echilibrate ale peisajului îţi delectează privirea.

Chinezii sunt un popor destul de extrovertit. O femeie la vreo cincizeci de ani şi-a adus un casetofon cu ea şi face gimnastică în aer liber pe muzică. Un grup mai mare, tot cu un casetofon după ei, iau lecţii de dans. Muzica mi se pare un fel de tango chinezesc. Este ora prânzului şi iau masa la restaurantul din parc. Mâncarea chinezească este minunată în China. Nu ştiu de ce ne e atât de greu s-o imităm în Europa şi chiar Japonia, unde mi se pare execrabilă. Dacă toată această parte centrală a oraşului era rezervată odinioară curţii imperiale, nu ştiu ce areal le mai rămânea pe vremuri celorlalţi locuitori ai Beijingului.

Le rămânea vechiul centru popular Hutong şi spre acesta ne îndreptăm acum. Iau un taxi. Taxiurile la Beijing sunt foarte ieftine şi rareori şoferii te păcălesc. Cât am stat acolo, am avut norocul să nu mi se întâmple niciodată. Mă opresc dincolo de Piaţa Tienanmen, în centrul modern Wangfujing. Este cartierul shopping­ului prin excelenţă şi intru în cel mai renumit supermagazin, care de altfel poartă numele străzii: Wangfujing. Acesta este recomandat oricărui proaspăt venit în Capitala din Nord care este interesat de shopping. Sunt numai articole de bună calitate, majoritatea brand-uri, dar vă anunţ că, din păcate, preţurile sunt fix ca în Japonia. Nu se poate spune aşadar că aş fi făcut o afacere, dar mă odihnesc în cafeneaua japoneză de la etajul patru, unde se poate chiar fuma. Mă pregătesc sufleteşte să pornesc către vechiul Hutong, cu renumitul său cartier Qianmen, Lipscani-ul Beijingului. Este un cartier destul de rău famat, căci aici circulă oa­meni de tot felul, deşi în general Beijingul este un oraş aproape la fel de lipsit de infracţiuni ca şi Tokyo. Străzile sunt înguste şi înţesate de magazine, cafenele şi restaurante. Pe strada vestică a Qianmen-ului observ un mic hotel. Intru. Aici, la Lian Sheng Business Hotel, un apar­tament de lux costă 35 de euro. Dacă aş fi cunoscut apriori Beijingul, aici, ieftin, cool şi în plin centru m-aş fi instalat. În imediata sa apropiere se află un hostel şi camera aici nu costă probabil mai mult de 15 euro. Străzile Qianmen-ului sunt înguste şi atmosfera de boemă chineză e plăcută. Intru într-un local cu nume japonez – Sakura – şi am nimerit fix în lo­calul hippie. Toţi clienţii aici sunt străini şi at­mos­fera este aşa, gen Vama Veche. Comand raţă pekineză deşi nu localul acesta hippiot este ideal dacă vrei să te delectezi cu preparatul cel mai renumit al oraşului: Pekin Duck. Mă ­zgâiesc în jur la lanternele de hârtie şi decoraţiunile care au rămas de la Halloween. Îmi iau porţia de li­teratură pe ziua de azi citind cugetările de pe pereţi: Life is backpacking, Cover the Earth before it covers you… Descoperă Pământul înainte să te acopere!

Împăratul Yongle din dinastia Ming, care a întemeiat Oraşul Interzis, este şi constructorul Templului Cerului – Temple of Heaven –, la începutul anilor 1400. La sud-est de Oraşul Interzis, Templul Cerului este o construcţie conformă principiilor taoiste şi aici se rugau Înaltului Sacru împăraţii Ming şi Qing pentru benedicţia Chinei cu recolte îmbelşugate. Treptele albe – alături de cele de la Oraşul Interzis, de departe cea mai frumoasă scară din lume – te duc la porţile construcţiei, care, nu neapărat îţi ia ochii, dar se ridică atât de frumos în mijlocul peisajului încât nu se poate să nu-ţi sugereze divinitatea.

Înapoi în Beijing pentru o ultimă privire asupra capitalei chineze. Ninge în parcul Palatului de Vară al ultimei împărătese. O sumedenie de turişti veniţi din provincia chineză iau cu asalt parcul atât de elegant şi mi se pare o pângărire în masă a Frumuseţii. Mă alătur şi eu mulţimii. Nici măcar dragonii de la intrare şi nici garudele nu reuşesc să ne sperie. Aceşti chinezi de la ţară au străbătut un drum lung până aici, la Beijing, din China imperială până astăzi, în inima Palatului de Vară al unei foste împărătese.

Indiferent dacă îmi place sau nu comunismul, această Chină a anului 2010 – Anul Tigrului – mi se pare firească şi puternică.

text şi foto Claudia Golea Sumiya

Taguri: nr. 1-2 / ianuarie - februarie 2010 Tweet

Wednesday, January 20th, 2010 at 4:12 pm, ZOOM, RSS feed