Apariţia teatrului  independent în România i se datorează, într-o oarecare măsură, şi lui Chris Simion. Într-o  vreme  când  teatrul instituţional era  aproape închis  pentru tinerii  actori  şi  regizori, alternativa a fost spaţiul  oferit de cafenele.

 

❙     Când am vorbit ultima dată,  spuneai că eşti  în repetiţii, la lectură  cu Domnul Goe.  Care e viziunea despre  schiţa lui Caragiale?

– Regizez  la Teatrul Ion Creangă un spectacol după trei schiţe scrise de Caragiale: Domnul Goe, Vizita şi Un pedagog de şcoală nouă. Va fi un spectacol pentru toate  vârstele. Cei care vin la spectacol vor  avea  o surpriză. Când  intră  în sala  de spectacol, intră  de fapt  în clasa  pedagogului  Marius  Chicoş   Rostogan unde  toţi spectatorii  devin   elevi,  alături de  Goe  (din Domnul Goe) şi Ionel (din Vizita). E un spectacol fidel  lui  Caragiale ca epocă,  dar  asta  nu înseamnă că pe scenă  o să se joace ca pe vremea  lui  Birlic.  Păstrez  limbajul   pe  o  interpretare firească,  simplă, modernă, fără  nimic exagerat. Este primul Caragiale pe care îl montez şi, înainte de această  propunere pe care am primit-o, eram  convinsă că  nu  o  să  montez niciodată vreun text  de  Caragiale. Caragiale este  atât  de  bun,  de  mare,  de  contemporan încât  tu, ca regizor, nu  ai de făcut  decât  să îl serveşti, să nu aberezi, să nu fii pe lângă text. Îţi dă cu linguriţa. Trebuie  doar  să vezi asta.

 

❙     Cât  din  actualitatea pieselor  sale  crezi că ţine de geniu şi cât de faptul că, de 100 de ani  de la moartea sa, românii s-au schimbat prea puţin?

– Geniul  lui a constat exact în faptul că a surprins în esenţă  caracterul nostru, s-a dus  la bază,   în  profunzime,  ca  orice  vizionar.  De aceea timpul nu o să îi ucidă  opera.

 

Spre deosebire de teatrul de stat, teatrul independent se autofinanţează. Are nevoie de sponsori, organizarea se face pe orizontală, traseul proiectului unui spectacol e mai scurt, mai dinamic.

 

 

❙     În afară  de a fi o alternativă la sistem, teatrul independent a fost şi o şansă de a juca un nou repertoriu, de a se adresa unui public diferit?

– La început a fost gura  de oxigen.  Nu mă băga nimeni în seamă şi era singura modalitate de  a  mă  exprima.  Aveam  texte   mult   prea moderne pentru gustul directorilor de  teatru de la începutul anilor 2000. Nu sunt  genul  care să mă  lupt  cu prejudecăţile oamenilor sau  cu gusturile lor. Prefer să îmi găsesc propria insulă şi să mă joc pe ea. Nu am încercat  să schimb  pe nimeni, mi-am  văzut de treabă,  am făcut spectacole în tot felul de spaţii care mai de care mai alternative, publicul a fost prima mea sursă  de încredere şi sprijin  căci m-a urmat permanent în tot ceea ce am făcut, în sensul  în care mereu aveam (şi să nu vorbesc  la trecut,  să zic am, la prezent) săli  pline.  Între  timp   lucrurile s-au schimbat, au  venit  cei din  breaslă în  control, unora le-a  plăcut, altora   nu.  Am  început să montez şi în teatrul de stat din 2007 şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, până acum, am montat doar ce texte am propus eu. Nu mi s-a impus nimic. Din  1997, de  când  am  avut  primul spectacol, până în 2007, am montat numai în spaţiul independent. Teatrul independent are avantajul că îţi dă  libertatea deplină şi dezavantajul că nu este organizat şi te constrânge prin  spaţiile de care  dispune, prin  aparatura tehnică minimalistă. Poţi să faci producţii independente mari şi să închiriezi sala de teatru şi să joci în condiţii decente, dar îţi permiţi? Rar.

 

❙     Care e cea mai dură experienţă legată  de teatru cu care te-ai  confruntat în toată această perioadă?

– Dacă sunt  în viaţă  şi în teatru, înseamnă că nu  am  avut  nici o experienţă atât  de  dură încât  să mă  marcheze şi să o trec la categoria „aşa  nu”.  Ceva  care la început m-a durut, iar apoi a devenit sursa  mea de umor a fost plictiseala  celor  din  breaslă. Atunci  când  nu  au  ce face…  oamenii  inventează  tot  felul.   Despre mine  au spus,  de exemplu, că am succesul p care îl am pentru că sunt fiica lui Eugen Simion.  După ce ani de zile am zis pe unde am putut că nu  am  nici  o  treabă   cu  fostul  Preşedinte al Academiei Române, la  un  moment dat  am obosit  şi am  zis „ok,  dacă  vreţi  să fiu…  sunt fiica  lui  Eugen  Simion”.   Despre relaţia   mea secretă  cu Pascal Bruckner nu ai aflat? Era din aceeaşi categorie!

 

La sfârşitul anilor ’90, Chris Simion, împreună cu scriitorul francez Pascal Bruckner, a fondat  compania de teatru „D’aya“.

 

 

 

❙     Ţi-a fost frică vreodată că nu vei reuşi în tot ceea ce ţi-ai propus?

– Nu mi-am  propus să obţin niciodată mai mult decât am. Nu sunt la o competiţie, nu are de  ce să îmi fie frică în acest  sens.  Nu  m-am gândit niciodată la final, la efect. Nu fac teatru şi nu scriu cărţi pentru succes. Se întâmplă însă ca tot ceea ce fac să le fie de folos oamenilor, să le fie necesar. Mi-e frică de responsabilitatea pe care o am în faţa spectatorilor, în faţa actorilor, în faţa sufletului meu.

 

❙     Ce importanţă are repertoriul pentru publicul de teatru independent?

– Pot  să  vorbesc  despre repertoriul meu. Nu  în  general. Montez doar  textele  care  mă ard,  care îmi spun ceva vital, fără de care ar fi altfel, mai gol, mai sărac.

 

❙    Cât de spectaculos mai poate fi teatrul în spaţiile limitate oferite de scenele neconvenţionale din cafenele?

– Teatrul nu trebuie să fie neapărat spectaculos. Teatrul trebuie să fie adevărat, simplu şi atunci  ajunge  la oameni. Spectaculos este dacă îţi este  necesar  şi dacă  ai buget  să te duci  în acest sens.

 

❙    Ai monta din repertoriul clasic într-o cafenea?

– Dacă  s-ar  justifica  regizoral, da.  Dar  să montez doar  că nu am unde, nu. Niciodată.

 

❙    Ce se câştigă şi ce se pierde în această trecere de la teatrul instituţional, la teatrul de cafenea?

– Se câştigă  un  anumit tip  de  public,  se pierde rigoarea, îţi trebuie multă luciditate ca să te menţii  curat,  să nu  te duci  după public. Asta în general. La spectacolele mele vin mulţi oameni care consumă teatru de toate  felurile, nu numai teatru de cafenea.  Să zic că sunt  privilegiată, nu?

 

❙     E deranjant că se mănâncă şi se bea în timpul unui spectacol?

– În spaţiile de cafenea  în care am jucat eu, în timpul spectacolelor mele  nu  se mănâncă, nu  e deschisă bucătăria, nu  se serveşte nici o băutură în  timpul  spectacolului. Înainte sau după se face asta. Asta e prima regulă pe care o impun. Când  se joacă spectacolul am nevoie să recreez liniştea unui spaţiu de teatru, să-mi respect actorii, să-mi respect munca.

 

❙     Odată ce ai intrat în vizorul presei mondene, ajungi  uneori  şi subiect de bârfă. Eterna bârfă. Cum procedezi?

– Ignor.  Prima  facultate pe care am terminat-o,  înainte de  regie,  este  teatrologia. Ştiu cum  se scrie o cronică  de teatru, cum  se apreciază  sau  cum  se desfiinţează un  spectacol şi mai ştiu şi cât de uşor  poţi să cumperi un cronicar cu o bere. Şi atunci  în ce critică/presă să cred? Totul e subiectiv, ţine de relaţii personale în presa  noastră, din  păcate.  Nu  mai  avem cronicari reper,  care să însemne ceva cu adevărat. Totul e o făcătură, nimeni nu e sincer cu adevărat. Şi mă întreb  câţi dintre cei care ar putea să fie oneşti,  au  instrumente, au  habar despre cum se scrie o cronică?

 

❙    Care sunt  primele  trei  lucruri  legate  de garanţia succesului unui spectacol?

– Să faci un spectacol pe bune,  necesar,  cu ce mijloace  ai, dar  să nu-ţi  furi căciula  singur, să nu te minţi.  Când  nu te arde,  când  nu devine vital, se vede şi ajunge la public exact implicarea ta.

 

❙    Simţi că există o solidaritate între  regizorii de teatru români?

– Nu.

Taguri: nr. 7 / iulie 2012 Tweet

Monday, July 16th, 2012 at 12:41 am, PEOPLE, RSS feed