Apariţia teatrului independent în România i se datorează, într-o oarecare măsură, şi lui Chris Simion. Într-o vreme când teatrul instituţional era aproape închis pentru tinerii actori şi regizori, alternativa a fost spaţiul oferit de cafenele.
❙ Când am vorbit ultima dată, spuneai că eşti în repetiţii, la lectură cu Domnul Goe. Care e viziunea despre schiţa lui Caragiale?
– Regizez la Teatrul Ion Creangă un spectacol după trei schiţe scrise de Caragiale: Domnul Goe, Vizita şi Un pedagog de şcoală nouă. Va fi un spectacol pentru toate vârstele. Cei care vin la spectacol vor avea o surpriză. Când intră în sala de spectacol, intră de fapt în clasa pedagogului Marius Chicoş Rostogan unde toţi spectatorii devin elevi, alături de Goe (din Domnul Goe) şi Ionel (din Vizita). E un spectacol fidel lui Caragiale ca epocă, dar asta nu înseamnă că pe scenă o să se joace ca pe vremea lui Birlic. Păstrez limbajul pe o interpretare firească, simplă, modernă, fără nimic exagerat. Este primul Caragiale pe care îl montez şi, înainte de această propunere pe care am primit-o, eram convinsă că nu o să montez niciodată vreun text de Caragiale. Caragiale este atât de bun, de mare, de contemporan încât tu, ca regizor, nu ai de făcut decât să îl serveşti, să nu aberezi, să nu fii pe lângă text. Îţi dă cu linguriţa. Trebuie doar să vezi asta.
❙ Cât din actualitatea pieselor sale crezi că ţine de geniu şi cât de faptul că, de 100 de ani de la moartea sa, românii s-au schimbat prea puţin?
– Geniul lui a constat exact în faptul că a surprins în esenţă caracterul nostru, s-a dus la bază, în profunzime, ca orice vizionar. De aceea timpul nu o să îi ucidă opera.
Spre deosebire de teatrul de stat, teatrul independent se autofinanţează. Are nevoie de sponsori, organizarea se face pe orizontală, traseul proiectului unui spectacol e mai scurt, mai dinamic.
❙ În afară de a fi o alternativă la sistem, teatrul independent a fost şi o şansă de a juca un nou repertoriu, de a se adresa unui public diferit?
– La început a fost gura de oxigen. Nu mă băga nimeni în seamă şi era singura modalitate de a mă exprima. Aveam texte mult prea moderne pentru gustul directorilor de teatru de la începutul anilor 2000. Nu sunt genul care să mă lupt cu prejudecăţile oamenilor sau cu gusturile lor. Prefer să îmi găsesc propria insulă şi să mă joc pe ea. Nu am încercat să schimb pe nimeni, mi-am văzut de treabă, am făcut spectacole în tot felul de spaţii care mai de care mai alternative, publicul a fost prima mea sursă de încredere şi sprijin căci m-a urmat permanent în tot ceea ce am făcut, în sensul în care mereu aveam (şi să nu vorbesc la trecut, să zic am, la prezent) săli pline. Între timp lucrurile s-au schimbat, au venit cei din breaslă în control, unora le-a plăcut, altora nu. Am început să montez şi în teatrul de stat din 2007 şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, până acum, am montat doar ce texte am propus eu. Nu mi s-a impus nimic. Din 1997, de când am avut primul spectacol, până în 2007, am montat numai în spaţiul independent. Teatrul independent are avantajul că îţi dă libertatea deplină şi dezavantajul că nu este organizat şi te constrânge prin spaţiile de care dispune, prin aparatura tehnică minimalistă. Poţi să faci producţii independente mari şi să închiriezi sala de teatru şi să joci în condiţii decente, dar îţi permiţi? Rar.
❙ Care e cea mai dură experienţă legată de teatru cu care te-ai confruntat în toată această perioadă?
– Dacă sunt în viaţă şi în teatru, înseamnă că nu am avut nici o experienţă atât de dură încât să mă marcheze şi să o trec la categoria „aşa nu”. Ceva care la început m-a durut, iar apoi a devenit sursa mea de umor a fost plictiseala celor din breaslă. Atunci când nu au ce face… oamenii inventează tot felul. Despre mine au spus, de exemplu, că am succesul p care îl am pentru că sunt fiica lui Eugen Simion. După ce ani de zile am zis pe unde am putut că nu am nici o treabă cu fostul Preşedinte al Academiei Române, la un moment dat am obosit şi am zis „ok, dacă vreţi să fiu… sunt fiica lui Eugen Simion”. Despre relaţia mea secretă cu Pascal Bruckner nu ai aflat? Era din aceeaşi categorie!
La sfârşitul anilor ’90, Chris Simion, împreună cu scriitorul francez Pascal Bruckner, a fondat compania de teatru „D’aya“.
❙ Ţi-a fost frică vreodată că nu vei reuşi în tot ceea ce ţi-ai propus?
– Nu mi-am propus să obţin niciodată mai mult decât am. Nu sunt la o competiţie, nu are de ce să îmi fie frică în acest sens. Nu m-am gândit niciodată la final, la efect. Nu fac teatru şi nu scriu cărţi pentru succes. Se întâmplă însă ca tot ceea ce fac să le fie de folos oamenilor, să le fie necesar. Mi-e frică de responsabilitatea pe care o am în faţa spectatorilor, în faţa actorilor, în faţa sufletului meu.
❙ Ce importanţă are repertoriul pentru publicul de teatru independent?
– Pot să vorbesc despre repertoriul meu. Nu în general. Montez doar textele care mă ard, care îmi spun ceva vital, fără de care ar fi altfel, mai gol, mai sărac.
❙ Cât de spectaculos mai poate fi teatrul în spaţiile limitate oferite de scenele neconvenţionale din cafenele?
– Teatrul nu trebuie să fie neapărat spectaculos. Teatrul trebuie să fie adevărat, simplu şi atunci ajunge la oameni. Spectaculos este dacă îţi este necesar şi dacă ai buget să te duci în acest sens.
❙ Ai monta din repertoriul clasic într-o cafenea?
– Dacă s-ar justifica regizoral, da. Dar să montez doar că nu am unde, nu. Niciodată.
❙ Ce se câştigă şi ce se pierde în această trecere de la teatrul instituţional, la teatrul de cafenea?
– Se câştigă un anumit tip de public, se pierde rigoarea, îţi trebuie multă luciditate ca să te menţii curat, să nu te duci după public. Asta în general. La spectacolele mele vin mulţi oameni care consumă teatru de toate felurile, nu numai teatru de cafenea. Să zic că sunt privilegiată, nu?
❙ E deranjant că se mănâncă şi se bea în timpul unui spectacol?
– În spaţiile de cafenea în care am jucat eu, în timpul spectacolelor mele nu se mănâncă, nu e deschisă bucătăria, nu se serveşte nici o băutură în timpul spectacolului. Înainte sau după se face asta. Asta e prima regulă pe care o impun. Când se joacă spectacolul am nevoie să recreez liniştea unui spaţiu de teatru, să-mi respect actorii, să-mi respect munca.
❙ Odată ce ai intrat în vizorul presei mondene, ajungi uneori şi subiect de bârfă. Eterna bârfă. Cum procedezi?
– Ignor. Prima facultate pe care am terminat-o, înainte de regie, este teatrologia. Ştiu cum se scrie o cronică de teatru, cum se apreciază sau cum se desfiinţează un spectacol şi mai ştiu şi cât de uşor poţi să cumperi un cronicar cu o bere. Şi atunci în ce critică/presă să cred? Totul e subiectiv, ţine de relaţii personale în presa noastră, din păcate. Nu mai avem cronicari reper, care să însemne ceva cu adevărat. Totul e o făcătură, nimeni nu e sincer cu adevărat. Şi mă întreb câţi dintre cei care ar putea să fie oneşti, au instrumente, au habar despre cum se scrie o cronică?
❙ Care sunt primele trei lucruri legate de garanţia succesului unui spectacol?
– Să faci un spectacol pe bune, necesar, cu ce mijloace ai, dar să nu-ţi furi căciula singur, să nu te minţi. Când nu te arde, când nu devine vital, se vede şi ajunge la public exact implicarea ta.
❙ Simţi că există o solidaritate între regizorii de teatru români?
– Nu.