Christiania Acolo unde arta nu se vrea în UE!

Episodul 3 (aprofundare) – Ghici ce mâncăm la prânz?

Sâmbătă. Mă pregătesc plin de elan pen­tru un nou. asediu al Christianiei. E soare. am noroc. Acum ştiu cum să ajung. Merg prin învăluire încercând să prind pe careva la poarta dinspre mal. Un bărbat grăbit se stre­coară pe portiţă, în timp ce alţii cu glugi pe cap şi ţigări în mână mă privesc nedumeriţi. Mai fac două, trei cadre cu teleobiectivul, dar nu prind decât frunziş şi câteva clădiri ascun­se printre copaci.

Ocolesc spre intrarea principală dinspre Prinsessegade. Am aparatul de gât ca orice turist inocent. Intru. Panoul cu fotografiat interzis nu e foarte departe. Apuc să fac un clişeu sau două până observ câţiva tipi cu glugă pe cap care mă privesc fioros. Nu prea văd străini. Par a fi mulţi localnici. Se vorbeşte daneză. Deşi găsisem peste tot informaţii despre folosirea englezei, nu văd nici o inscripţie în această limbă.

Christiania nu este singurul experiment de acest fel. Dar e singurul serios, alţii mai mult se joaca. EUe0re este o mică insulă în nordul fiordului Roskilde (nordul insulei Zeelanda). În 1944 a fost oferită ca tabără de vară unui grup de profesori din Copenhaga. Ei au proclamat inde­pendenţa insulei… parodiind astfel cu. fineţe (zic ei!) structura guver­namentală şi tradiţiile daneze. Insula este locuită doar o săptămână pe an, când se reîntronează regele. Din 2003, domneşte Leo III. Moneda naţională este Leo D’or, suprafaţa locuită 15.000 mp. iar populaţia cu puţin peste 200. Au steag, stemă, emit monede şi tipăresc timbre, ora locală este cu 12 minute în urma celei daneze. Mă gândesc că unii chiar se dis­trează.

Buticuri din lemn cu mâncare, dulciuri şi suveniruri, standuri întregi cu unelte de fumat – portţigarete, pipe sculptate, pietre şlefuite şi vasele de sticlă asemănătoare unor alambice. Merg drept prin Carl Madsens Plads spre Pusher str. Mi-este greu să mă orientez pentru că nu am hartă. Lume multă.

Bărbaţi cu glugi şi căciuli pe cap se încălzesc în jurul unor butoaie de tablă în care ard căr­buni. Probabil că par ciudat, pentru că am sen­zaţia că toţi mă urmăresc cu privirea. Nu mă prind care sunt cei de la ordine… Nu văd nici un aparat de fotografiat. Nici măcar la o pere­che de japonezi care se plimbă în faţa mea ţinându-se de mână. Nici urmă de vreo came­ră foto. Câini în libertate. Nu foarte mulţi. Nu vagabonzi. De luptă. Pitbulli şi rotweilleri. Cu zgarde la gât. Or fi de la pază…

Pe clădiri, firme în daneză, codul de con­duită în cele nouă reguli, în engleză şi, pictat uriaş pe pereţi, semnul cu fotografiatul inter­zis. Mă aflu pe Pusher street şi mirosurile te învăluie. Peste tot, pe tonetele improvizate de lemn sau metal se citesc patru litere. HASH. Mă uit cu coada ochiului spre fumători. Majoritatea ţigărilor nu au filtru, ceea ce mă face să cred că sunt toate fabricate aici şi conţin acel produs.

Mai jos ajung în Nemoland – un bistro cu terasă şi scenă de spectacole, acum închisă. Lumea la mese bea bere şi fumează. Se aude şi engleză. Haine normale, nici prea, prea, nici foarte, foarte aşa că nu mă lămuresc dacă sunt turişti sau local people. Aici mă simt mai bine, parcă ambianţa e mai prietenoasă.

Trec mai departe şi observ schelele moder­ne şi noi montate pe o clădire cu aspect de depozit. Cineva repară. Probabil primăria… Un semn bun, al normalizării, cum se zice pe aici. O pereche din alt film trece pe lângă mine. Ea haină lungă de blană, el palton. Turişti bogaţi? Mă trezesc în faţa unei porţi de la o clădire gen depozit în faţa căreia sunt expuse obiecte manufacturate din oţel. Afla­sem că pe aici există o fierărie celebră. Intru şi cer în engleză informaţii despre moneda loca­lă. O domnişoară drăguţă, cu aer de daneză veritabilă, înconjurată de sfeşnice, cutii, înge­raşi, lămpi, clopoţei, băncuţe, toate din oţel bătut manual, îmi răspunde că nu are. Insist – păi nu aici la fierărie ar trebui să găsesc? Zâmbeşte amabil şi mă trimite la băcănie, pe stradă în jos şi prima la stânga, cam 100 de metri. Urmez indicaţiile şi ajung în faţa unei clădiri parter cu o firmă tot în daneză, din care nu înţeleg nimic. Păşesc uşor ca să nu deran­jez alţi doi câini. Sunt cuminţi şi nu latră. Pentru că aici a fost o bază militară e normal ca magazinele să nu aibă vitrine spre stradă şi nici măcar porţile nu au geamuri. Dar am nimerit bine. O adevărată băcănie, alimente, dulciuri, postere, produse de menaj, de toate. Cumpăr o monedă din 1997 (sunt norocos!) şi observ pe un raft ghidul oficial al oraşului. Plătesc 60 de coroane pe amândouă şi primesc un bon fiscal. Pe bucăţica de hârtie nu scrie Christiania, ci numele unei firme din Copenhaga K, adică centru.

Din nou pe alei, e soare şi mirosul de haş se amestecă ameţitor cu cel de kebab.

Moneda de 1 Lon are 30 mm şi este aşezată alături de cea de 20 de coroane daneze. Greu de găsit prin Christiania, am reuşit totuşi să o cumpăr pe cea din imagine, datată 1997, cu 50 de coroane. Se mai găseau la vânzare L0n-i de argint, de acelaşi diametru, la aproximativ 250 de coroane.

Nu rezist tentaţiei şi îmi cumpăr unul de vită, 30 de coroane. Adică un kebab. Ieftin. Mă întorc spre ieşire şi pătrund în clădirea uriaşă şi lungă ce separă oraşul de Prisessegade, se numeşte Loppebygningen – Loppe în daneză înseamnă vechituri. În acest loc a fost un târg de vechituri, acum restaurantul Spiseloppen şi o galerie de artă, cu magazin de suveniruri Galloperiet. Caut o hartă veche a oraşului şi găsesc în schimb haine. Nişte hanorace negre pe spatele cărora e imprimat cuvîntul IDIOTI.

Christiania Fişă tehnică

Suprafaţa: 0,43 kmp.

Aşezarea: S-E capitalei Copenhaga, în cartierul Christianshavn, pe teritoriul unei baze militare daneze părăsite.

Data înfiinţării: 1971.

Locuitori: aproximativ 1.000 (900, după unele surse).

Moneda naţională: L0n (1 l0n = 50 coroane daneze = aproximativ 30 lei), intro­dusă în 1997, înainte a existat Fen… Se bat aproximativ 200 de bucăţi la fiecare emisiune anuală.

Limbi oficiale: daneza şi engleza.

Reguli: sunt interzise armele de foc, cuţitele şi vestele antiglonţ, automobilele şi. bandele de motociclişti (ştiu ei ce ştiu – a existat în 1984 o invazie a unei bande de bik- eri numiţi Bullshit care au încercat să con­troleze piaţa de cannabis; au izbucnit violenţele şi într-un final au fost alungaţi!). Sunt interzise artificiile, pocnitorile şi orice formă de violenţă.

Steagul: cele trei puncte de pe cele trei litere i din numele oraşului. Se pare că alegerea roşului şi a galbenului a fost întâm­plătoare – acestea au fost culorile de vopsea găsite în cantităţi mari în baza militară.

Administrare: Oraşul este organizat în 15 mici unităţi administrative având între 80 şi 9 persoane, o clădire sau un grup de clădiri, Adunarea ordinară are loc săptămânal şi cea generală o dată pe lună. Există responsabili pe domenii ca într-un guvern.

Economie: chioşcuri de suveniruri şi gustări, câteva cafenele şi restaurante, mân­care eco şi asiatică, o brutărie non-stop, o celebră manufactură (nu pot spune fabrică!) de biciclete Christiania & Pedersen Bikes (le poţi vedea peste tot în Copenhaga; un fel de triciclete cu un fel de cutie uriaşă în faţă – se pot transporta alimente şi, bineînţeles, copii!), un fel de en gros într-un depozit uriaş, băcănie.

Cheltuieli: Oraşul plăteşte la bugetul primăriei apa şi electricitatea, transportul gunoiului şi alte servicii sociale.

Presă: un post local tv şi unul de radio

Divertisment: sală de cinema, sală de concerte, orchestră de jazz, cinema, mai multe scene în aer liber.

Fredens Ark, clădirea cedată comunităţii pentru 1 coroană daneză

Îl întreb pe vânzător ce reprezintă. Îmi zice că e o parodie la adresa poliţiei – POLITI în daneză. Şi se vând bine? îl întreb din nou. Ohhoo şi ce multe, îmi răspunde.

La ieşire mă opresc la un alt butic cu suve­nire şi cumpăr câteva mici cutii de chibrituri imprimate cu steagul roşu cu trei puncte gal­bene. Vânzătoarea e o persoană în vârstă cu aer de pensionară care tricotează. În timp ce îmi dă punguţa, răspunde unei ferme voci masculine care se aude dintr-o staţie de emi- sie-recepţie ascunsă undeva în spatele tejghe­lei. Vocea ei este tot fermă şi puternică. Apoi îmi zâmbeşte şi îmi dă restul. Ies, intrând din nou în UE. N-aş zice că am înţeles…

Taguri: nr. 3 / martie 2011 Tweet

Tuesday, March 8th, 2011 at 4:59 pm, ZOOM, RSS feed