- Revista Flacara - http://revistaflacara.ro -

Christiania Acolo unde arta nu se vrea în UE!

Posted By Bogdan Hrib On In ZOOM | 32 Comments

Toată lumea a fost în Christiania, a vizitat locurile, a băut o cafea, a mâncat ceva, s-a plimbat pe străzile întortocheate, dar nimeni nu se simte prea confortabil să vorbească despre acele locuri. Nimeni din Copenhaga… Observ o jenă şi o oarecare indiferenţă… Sau poate res­pingere şi ignoranţă.

Aproape o mie de locuitori şi un milion de turişti pe an, apare scris pe un site. Dar ce înseamnă turişti, orice om în afară de cei 1.000? Ce este de fapt „Fristaden” Christiania – „Oraşul liber” în limba daneză?… Doar acolo, văzând cu ochii mei, probabil, voi înţelege. Aşadar, istoria unui oraş tole­rat în mai multe episoade.

Episodul 1 (cercetare) – Puncte, puncte… galbene!

Luni dimineaţă. Devreme. Frig şi ploaie mocănească. Mă urc într-un autobuz care mă duce în centru, în Noua Piaţă a Regalităţii, acolo unde începe unul dintre cele mai renu­mite locuri turistice din Copenhaga – Nyhavn, cu restaurantele şi terasele sale. Nu acolo vreau să merg. Pornesc mai departe pe jos, trec podul spre cartierul Christianshavn şi aleg un traseu pe malul unui canal. Nu am hartă cu mine. Vreau să descopăr locurile fără nici un fel de pregătire, fără nici un fel de aşteptări, fără prejudecăţi… Lume puţină pe stradă, cei care trec pe lângă mine sunt bici- clişti grăbiţi. Se apropie ora 9. Pe canal băr- cuţe şi iahturi ancorate. Dintr-o dată se ter­mină insula şi sunt nevoit să o iau la dreapta. Nu am nici un pod prin apropiere şi merg pe mal. O unitate militară. O şosea. Părinţi cu copii mici de mână aproape alergând. O gră­diniţă prin apropiere. Şi, deodată, observ gar­dul. Ar fi fost şi greu să nu o fac pentru că este pictat tot cu graffiti multicolor. Bănuiesc că am ajuns la unul dintre colţurile Oraşului liber... Mă amuză de câte ori pronunţ, fie doar în minte, această sintagmă. Chiar fără hartă greşisem drumul doar cu vreo 300 de metri. Evit să caut intrarea de pe drumul principal şi cotesc la stânga pe lângă grădiniţă. Pe lângă gard.

Apoi brusc un drum de acces străjuit de doi stâlpi metalici, verticali pe care se află două moderne semafoare cu leduri aflate bineînţeles pe culoarea roşie. La mijloc între ele un stâlp retractabil. Un panou rotund de acces interzis pe care scrie Free City of Christiania. No cars allowed. Mă lămuresc de ce de-a lungul zidului sunt mulţimi de maşini parcate, nu foarte noi.

Arunc un ochi înăuntru. Nu se prea vede nimic, doar verdeaţă şi ţipenie de om. Mai departe pe lângă zid, pe care acum îl privesc în detaliu. Pictura multicoloră ascunde mate­rialul din care este construit. Greu de definit – o veche împrejmuire de beton spart şi peti­cit, destul de artistic, cu cartoane, table sau scânduri; compact, dar eterogen.

O nouă intrare. Doar o uşă îngustă şi scundă în zid. Deasupra ei pictate trei cercuri galbene, pe un dreptunghi roşu. Steagul oraşului.

Mă întorc pe acelaşi drum şi caut la strada mare, intrarea principală. Până să o găsesc observ o staţie de autobus, 66. Chiar atunci opreşte unul şi doi sau trei bărbaţi coboară, cel mai solid poartă o valiză uriaşă, toţi se strecoară pe un gang pe care nu-l observasem şi pătrund undeva în oraş.

În fine, intrarea principală. Un fel de arc de triumf din lemn sculptat, cu figuri umane, aşezat între două clădiri vechi, cu aer de cazarmă. Nimeni nici aici. Pătrund. O bătrână pe o bicicletă nouă apare de nicăieri şi trece pe lângă mine ieşind vijelios. Undeva în dreapta, în jurul unor obiecte ce par a fi aparţinut unei fântâni arteziene, o clasă de studenţi sau elevi în ani mari îşi ascultă pro­fesoara care le povesteşte ceva în daneză. Cam devreme pentru o oră de curs aici. privesc ceasul. Nici măcar 9.30.

Pe o clădire veche de lemn ce pare o cafe­nea odihnesc o mulţime de afişe puţin coş­covite.

Reclame pentru concerte ce au loc în oraş. Un panou vopsit cu litere roşii care invită turiştii la tururi de oraş cu ghizi profesionişti. Un număr de telefon şi un e-mail. Preţul – 40 de coroane – a fost modificat de multe ori pentru că au tot fost lipite petice de hârtie unul peste celălalt. De la cât s-o fi plecat pe vremuri?

Un alt panou sobru anunţă că pe teritoriul oraşului sunt interzise armele, drogurile şi orice formă de violenţă. E de bine. Păşesc atent pe după un fel de şopron din care se revarsă navete şi munţi de sticle goale. Mă aflu pe un fel de alee principală.

Mă opresc privind fix la alt panou. Uriaş. Please No Photos! Aparatul e în rucsac. Plouă. Şi totuşi? Din depărtare zăresc un grup care se apropie; au paşii un pic ezitanţi şi printre fuioarele de ceaţă par fioroşi. Mă întorc spre ieşire cu pas săltat.

Trecând pe sub portalul de lemn de la intrare citesc ce scrie pe dosul traversei late orizontale, care mă întâmpinase cu literele mari şi lucioase CHRISTIANIA. Pe dos sunt litere vopsite cu alb: Acum intraţi în Uniunea Europeană!

No comment. Voi reveni.

Episodul 2 (documentare) – Cine are drep­tate?

Şi dăi şi luptă pe internet, unde nu găseşti chiar atât de multe lucruri. De pe un fel de site de prezentare aflu că există şi un ghid tur­istic tipărit. Îl voi căuta la următoarea vizită. Puţine articole de ziar, multe postări pe bloguri, un site oficial, poze mici şi făcute mai de departe, de afară.

Toată lumea vorbeşte despre încercările de normalizare a situaţiei din Christiania. Terenul încă aparţine Ministerului Danez al Apărării, iar poziţia este minunată şi mulţi dezvoltatori au pus ochii pe terenul de pe malul apei care ar putea fi rapid transformat într-un uriaş cartier rezidenţial.

Dar să încep cu un mic istoric.

Între 1967 şi 1971 clădirile ocupate de Regimentul Regal de Artilerie şi de Comandamentul Înzestrării Armatei au început să fie încet-încet părăsite. O parte dintre ele fuseseră construite în continuarea fortificaţiilor ridicate de regele Christian IV începând din anul 1617, ca parte a viitorului inel de apărare a capitalei, pe malul apei, spre insula Amager. Astăzi aceste fortificaţii sunt printre ultimele din secolul 17, încă în picioare.

Momente delicate în scurta istorie a oraşului:

După plecarea militarilor spaţiile au fost folosite sporadic de persoane fără adăpost, paza fiind asigurată doar de câţiva oameni. Pe 4 septembrie 1971, cetăţenii din vecinătate au doborât porţile bazei pentru a folosi o parte din spaţiu ca teren de joacă pentru copiii lor. Pe 26 septembrie este publicată în revista pentru tineri Hovdbladet o procla­maţie sub titlul Civilii au cucerit oraşul interzis al militarilor.

Episodul 3 (aprofundare) – Ghici ce mâncăm la prânz?

Sâmbătă. Mă pregătesc plin de elan pen­tru un nou. asediu al Christianiei. E soare. am noroc. Acum ştiu cum să ajung. Merg prin învăluire încercând să prind pe careva la poarta dinspre mal. Un bărbat grăbit se stre­coară pe portiţă, în timp ce alţii cu glugi pe cap şi ţigări în mână mă privesc nedumeriţi. Mai fac două, trei cadre cu teleobiectivul, dar nu prind decât frunziş şi câteva clădiri ascun­se printre copaci.

Ocolesc spre intrarea principală dinspre Prinsessegade. Am aparatul de gât ca orice turist inocent. Intru. Panoul cu fotografiat interzis nu e foarte departe. Apuc să fac un clişeu sau două până observ câţiva tipi cu glugă pe cap care mă privesc fioros. Nu prea văd străini. Par a fi mulţi localnici. Se vorbeşte daneză. Deşi găsisem peste tot informaţii despre folosirea englezei, nu văd nici o inscripţie în această limbă.

Christiania nu este singurul experiment de acest fel. Dar e singurul serios, alţii mai mult se joaca. EUe0re este o mică insulă în nordul fiordului Roskilde (nordul insulei Zeelanda). În 1944 a fost oferită ca tabără de vară unui grup de profesori din Copenhaga. Ei au proclamat inde­pendenţa insulei… parodiind astfel cu. fineţe (zic ei!) structura guver­namentală şi tradiţiile daneze. Insula este locuită doar o săptămână pe an, când se reîntronează regele. Din 2003, domneşte Leo III. Moneda naţională este Leo D’or, suprafaţa locuită 15.000 mp. iar populaţia cu puţin peste 200. Au steag, stemă, emit monede şi tipăresc timbre, ora locală este cu 12 minute în urma celei daneze. Mă gândesc că unii chiar se dis­trează.

Buticuri din lemn cu mâncare, dulciuri şi suveniruri, standuri întregi cu unelte de fumat – portţigarete, pipe sculptate, pietre şlefuite şi vasele de sticlă asemănătoare unor alambice. Merg drept prin Carl Madsens Plads spre Pusher str. Mi-este greu să mă orientez pentru că nu am hartă. Lume multă.

Bărbaţi cu glugi şi căciuli pe cap se încălzesc în jurul unor butoaie de tablă în care ard căr­buni. Probabil că par ciudat, pentru că am sen­zaţia că toţi mă urmăresc cu privirea. Nu mă prind care sunt cei de la ordine… Nu văd nici un aparat de fotografiat. Nici măcar la o pere­che de japonezi care se plimbă în faţa mea ţinându-se de mână. Nici urmă de vreo came­ră foto. Câini în libertate. Nu foarte mulţi. Nu vagabonzi. De luptă. Pitbulli şi rotweilleri. Cu zgarde la gât. Or fi de la pază…

Pe clădiri, firme în daneză, codul de con­duită în cele nouă reguli, în engleză şi, pictat uriaş pe pereţi, semnul cu fotografiatul inter­zis. Mă aflu pe Pusher street şi mirosurile te învăluie. Peste tot, pe tonetele improvizate de lemn sau metal se citesc patru litere. HASH. Mă uit cu coada ochiului spre fumători. Majoritatea ţigărilor nu au filtru, ceea ce mă face să cred că sunt toate fabricate aici şi conţin acel produs.

Mai jos ajung în Nemoland – un bistro cu terasă şi scenă de spectacole, acum închisă. Lumea la mese bea bere şi fumează. Se aude şi engleză. Haine normale, nici prea, prea, nici foarte, foarte aşa că nu mă lămuresc dacă sunt turişti sau local people. Aici mă simt mai bine, parcă ambianţa e mai prietenoasă.

Trec mai departe şi observ schelele moder­ne şi noi montate pe o clădire cu aspect de depozit. Cineva repară. Probabil primăria… Un semn bun, al normalizării, cum se zice pe aici. O pereche din alt film trece pe lângă mine. Ea haină lungă de blană, el palton. Turişti bogaţi? Mă trezesc în faţa unei porţi de la o clădire gen depozit în faţa căreia sunt expuse obiecte manufacturate din oţel. Afla­sem că pe aici există o fierărie celebră. Intru şi cer în engleză informaţii despre moneda loca­lă. O domnişoară drăguţă, cu aer de daneză veritabilă, înconjurată de sfeşnice, cutii, înge­raşi, lămpi, clopoţei, băncuţe, toate din oţel bătut manual, îmi răspunde că nu are. Insist – păi nu aici la fierărie ar trebui să găsesc? Zâmbeşte amabil şi mă trimite la băcănie, pe stradă în jos şi prima la stânga, cam 100 de metri. Urmez indicaţiile şi ajung în faţa unei clădiri parter cu o firmă tot în daneză, din care nu înţeleg nimic. Păşesc uşor ca să nu deran­jez alţi doi câini. Sunt cuminţi şi nu latră. Pentru că aici a fost o bază militară e normal ca magazinele să nu aibă vitrine spre stradă şi nici măcar porţile nu au geamuri. Dar am nimerit bine. O adevărată băcănie, alimente, dulciuri, postere, produse de menaj, de toate. Cumpăr o monedă din 1997 (sunt norocos!) şi observ pe un raft ghidul oficial al oraşului. Plătesc 60 de coroane pe amândouă şi primesc un bon fiscal. Pe bucăţica de hârtie nu scrie Christiania, ci numele unei firme din Copenhaga K, adică centru.

Din nou pe alei, e soare şi mirosul de haş se amestecă ameţitor cu cel de kebab.

Moneda de 1 Lon are 30 mm şi este aşezată alături de cea de 20 de coroane daneze. Greu de găsit prin Christiania, am reuşit totuşi să o cumpăr pe cea din imagine, datată 1997, cu 50 de coroane. Se mai găseau la vânzare L0n-i de argint, de acelaşi diametru, la aproximativ 250 de coroane.

Nu rezist tentaţiei şi îmi cumpăr unul de vită, 30 de coroane. Adică un kebab. Ieftin. Mă întorc spre ieşire şi pătrund în clădirea uriaşă şi lungă ce separă oraşul de Prisessegade, se numeşte Loppebygningen – Loppe în daneză înseamnă vechituri. În acest loc a fost un târg de vechituri, acum restaurantul Spiseloppen şi o galerie de artă, cu magazin de suveniruri Galloperiet. Caut o hartă veche a oraşului şi găsesc în schimb haine. Nişte hanorace negre pe spatele cărora e imprimat cuvîntul IDIOTI.

Christiania Fişă tehnică

Suprafaţa: 0,43 kmp.

Aşezarea: S-E capitalei Copenhaga, în cartierul Christianshavn, pe teritoriul unei baze militare daneze părăsite.

Data înfiinţării: 1971.

Locuitori: aproximativ 1.000 (900, după unele surse).

Moneda naţională: L0n (1 l0n = 50 coroane daneze = aproximativ 30 lei), intro­dusă în 1997, înainte a existat Fen… Se bat aproximativ 200 de bucăţi la fiecare emisiune anuală.

Limbi oficiale: daneza şi engleza.

Reguli: sunt interzise armele de foc, cuţitele şi vestele antiglonţ, automobilele şi. bandele de motociclişti (ştiu ei ce ştiu – a existat în 1984 o invazie a unei bande de bik- eri numiţi Bullshit care au încercat să con­troleze piaţa de cannabis; au izbucnit violenţele şi într-un final au fost alungaţi!). Sunt interzise artificiile, pocnitorile şi orice formă de violenţă.

Steagul: cele trei puncte de pe cele trei litere i din numele oraşului. Se pare că alegerea roşului şi a galbenului a fost întâm­plătoare – acestea au fost culorile de vopsea găsite în cantităţi mari în baza militară.

Administrare: Oraşul este organizat în 15 mici unităţi administrative având între 80 şi 9 persoane, o clădire sau un grup de clădiri, Adunarea ordinară are loc săptămânal şi cea generală o dată pe lună. Există responsabili pe domenii ca într-un guvern.

Economie: chioşcuri de suveniruri şi gustări, câteva cafenele şi restaurante, mân­care eco şi asiatică, o brutărie non-stop, o celebră manufactură (nu pot spune fabrică!) de biciclete Christiania & Pedersen Bikes (le poţi vedea peste tot în Copenhaga; un fel de triciclete cu un fel de cutie uriaşă în faţă – se pot transporta alimente şi, bineînţeles, copii!), un fel de en gros într-un depozit uriaş, băcănie.

Cheltuieli: Oraşul plăteşte la bugetul primăriei apa şi electricitatea, transportul gunoiului şi alte servicii sociale.

Presă: un post local tv şi unul de radio

Divertisment: sală de cinema, sală de concerte, orchestră de jazz, cinema, mai multe scene în aer liber.

Fredens Ark, clădirea cedată comunităţii pentru 1 coroană daneză

Îl întreb pe vânzător ce reprezintă. Îmi zice că e o parodie la adresa poliţiei – POLITI în daneză. Şi se vând bine? îl întreb din nou. Ohhoo şi ce multe, îmi răspunde.

La ieşire mă opresc la un alt butic cu suve­nire şi cumpăr câteva mici cutii de chibrituri imprimate cu steagul roşu cu trei puncte gal­bene. Vânzătoarea e o persoană în vârstă cu aer de pensionară care tricotează. În timp ce îmi dă punguţa, răspunde unei ferme voci masculine care se aude dintr-o staţie de emi- sie-recepţie ascunsă undeva în spatele tejghe­lei. Vocea ei este tot fermă şi puternică. Apoi îmi zâmbeşte şi îmi dă restul. Ies, intrând din nou în UE. N-aş zice că am înţeles…

Episodul 4 (concluzii) – Şi aşa grăita… Ben Lownik

Am vrut să fiu cât mai obiectiv. E greu să compari Copenhaga cu orice loc din Bucu­reşti. Atunci am încercat să văd ce zic şi alţii

despre cel de-al treilea cel mai important obiectiv turistic din capitala Danemarcei – Christiania, după Mica Sirenă şi parcul Tivoli. Un e-mail trimis la o organizaţie care susţine un proiect socio-cultural în Christiania a rămas fără răspuns. Oamenii – localnici danezi şi străini – pe care i-am întrebat, aşa, ca din întâmplare, mi-au dat răspunsuri în doi peri de genul interesant, de vizitat o dată, nu am fost acolo etc… Mă întreb dacă seamănă cu spi­ritul de la Vama Veche. Cred că da, acolo însă a cam fost distrus. Aici e încă intact. Dar găsiţi aici părerea unui împătimit al mersului pe două roţi: http:// benlownik.wordpress.com /2010/07/08/christiania/ Ben Lownik a intrat întâi prin partea verde, patriarhală şi mult mai puţin comercială a zonei. A vizitat întâi partea aşa-zis rurală şi abia apoi s-a ciocnit cu nasul de mirosurile afrodisiace din Pusher Str. Norocul lui, poate… Christiania e un oraş danez, tot aşa cum Vama Veche e românească. Pot semăna, dar sunt diferite. Spiritul şi speci­ficul le sunt particulare fiecăruia. Adică, mai pe limba noastră, iarna nu-i ca vara! Cu sigu­ranţă, voi încerca să revin în septembrie, când Oraşul liber va aniversa 40 de ani.

Ultima oră: Vineri 18 februarie, Curtea Su­premă de Justiţie a Danemarcei a dat mână liberă guvernului pentru a prelua controlul asupra Oraşului liber, Christiania. Decizia susţine ho­tărârea unui tribunal inferior din 2009, prin care cei 900 de rezidenţi nu au dreptul irevocabil de a folosi fosta bază militară. Rezidenţii au declarat că vor rezista oricărei încercări de evacuare.