valium 5 mg bijsluiter order valium online can you take a valium before a tattoo

i've been taking ambien for 20 years buy ambien online ambien dosage and alcohol

is ambien good for long flights buy ambien online does ambien interact with birth control

does valium cause bad breath buy valium loxapac valium

get diazepam Kansas buy valium valium as party drug

ambien and yawning buy ambien can i take 20mg ambien

atarax xanax interaction buy xanax xanax 2mg pills

is tramadol a controlled substance in pennsylvania order tramadol online overnight tramadol paracetamol mix

mental ray ambient occlusion photoshop ambien 10mg buy ambien online Ventura

lorazepam vs xanax half life xanax without prescription take xanax twice a week

DOSAR

Cine este cel mai bogat roman?

November 25th, 2007, com 2 comentarii

La sfârşitul lui august, în urma vânzării a 75% din acţiunile Rompetrol, Dinu Patriciu a devenit cel mai bogat român. Cel mai bogat român din toată istoria. De la Traian şi Decebal încoace. Dintr-un foc, în contul său au intrat 2,7 miliarde dolari. Doar în ziua în care vânzarea de acţiuni a fost făcută publică, din specu­laţiile bursiere şi jocul cifrelor, Patriciu a câştigat 40 de milioane de dolari. Atâta amar de bani fac din Dinu Patriciu un personaj extrem de interesant. Şi de con­troversat. în ciuda averii astronomice pe care o deţine, Patriciu are regrete, se consideră neîmplinit… în acest context, o biografie neromanţată, seacă, ar putea răspunde la întrebări nepuse încă…

Dan Costache Patriciu sau, mai cunoscut, Dinu Patriciu s-a născut la Bucureşti, la 3 august 1950. Tatăl său, geofizician şi petrolist, şi-a pus cu certitudine amprenta pe destinul fiului său. „In momen­tul în care am luat decizia de a mă îndrepta spre domeniul energiei, evident că şi amintirile din copilăria mea au jucat un rol. Il auzeam mereu pe tata vorbind despre mişcări tectonice, sinclinale, minerale, cărbune şi petrol…”, povesteşte Dinu Patriciu.

Valeriu Patriciu, tatăl lui Dinu Patriciu, este primul român care a obţinut în afara graniţelor, mai precis în Germania, un doctorat în geo­fizică. De asemenea, a fost unul dintre specialiştii care au elaborat Le­gea petrolului din 1945, lege care a rămas în vigoare până în 1995. De notat este faptul că Patriciu senior s-a declarat mereu nemulţumit şi de forma şi de conţinutul legii. A fost arestat de Securitate de două ori, în 1945, vreme de patru luni, şi pentru foarte scurt timp în 1948. A re­fuzat să primească titlul de academician în 1948, pentru că propune­rea venea după o arestare şi ar fi putut da loc unor interpretări.

Copilăria şi adolescenţa, Dinu Patriciu le-a petrecut în Bucureşti. A absolvit liceul Ion Luca Caragiale în 1969. Deşi avea evidente înclinaţii către artele plastice, dovadă fiind portretul în ulei pe care i l-a făcut tatălui său când avea doar 14 ani, a preferat un liceu, hai să spunem clasic, pe care l-a absolvit în limite obişnuite. Viitorul om de afaceri figurează în „cartea de aur” a liceului, unde este menţionat într-o listă de personalităţi care au absolvit liceul, de-a lungul timpului. Pentru a doua oară renunţă, de data aceasta la sfatul tatălui său, la artele plastice, şi optează pentru arhitectură. Intră din prima la Institutul Ion Mincu, pe care îl termină în 1975, fiind unul dintre cei 224 de arhitecţi absolvenţi ai acelui an. Nu ca şef de promoţie, ci ca un student oarecare. Nu poţi să nu te întrebi care ar fi fost viitorul lui Dinu Patriciu, dacă ar fi urmat totuşi Artele Plastice?

Patriciu are şansă, pentru că altfel nu se poate numi, şi primeşte, după absolvire, un post de arhitect la Institutul de Proiectări al Mi­nisterului de Externe. In anii ’75, şansa aceasta se numea „repartiţie”, adică un post primit de la stat, de cele mai multe ori pe bază de „pile”. La 25 de ani neîmpliniţi, Patriciu ajungea să muncească în subordinea lui George Macovescu, la momentul respectiv ministrul de externe al României comuniste. Proaspăt angajat al Institutului de proiectări din ograda Ministerului de Externe, Dinu Patriciu participă la un concurs de arhitectură organizat la Sofia, pentru proiectul noii clădiri a Ope­rei şi ocupă locul opt. In 1977 câştigă o menţiune după ce participă, ca reprezentant al arhitecţilor români, la un concurs organizat în Iran. Ur­mează o perioadă de pauză în ceea ce priveşte concursurile inter­naţionale, timp în care se dedică realizării unei cariere paralele în învăţământul superior. începând cu 1978 este asistent universitar la Institutul de Arhitectură Ion Mincu. După cum singur afirmă, dă me­ditaţii (şi face bani frumoşi din aceasta). A recunoscut, cu plăcere, că avea o „făbricuţă de studenţi” şi ajunsese să aibă şi câte 85 de elevi pe an, pe care îi învăţa să facă desene tehnice şi îi coordona pentru a prin­de un loc la Arhitectură.

In 1982 câştigă locul întâi la un concurs de arhitectură în România, iar în 1984, toate porţile afirmării par să i se deschidă după ce primeşte premiul întâi la concursul internaţional de arhitectură pentru un com­plex rezidenţial în centrul oraşului Abu-Dhabi, în Emiratele Arabe Unite. Urmarea acestui succes este că pe baza planurilor create de Dinu Patri­ciu, în perioada 1984-1990 s-au construit în Abu-Dhabi 11 blocuri de birouri, patru reşedinţe pentru emir şi hotelul Al Jazira din Dubai, plus alte „mărunţişuri”, 25 de obiective în total. După decembrie ’89, co­laborarea cu Emiratele Arabe încetează brusc. Se afirmă, după 15 ani de la terminarea facultăţii, şi pe piaţa românească, proiectând şi con­struind, în perioada 1990-1997, 62.000 mp de birouri şi spaţii de locuit. Toate au fost realizate prin intermediul firmei SC Alpha Construcţii şi In­vestiţii Imobiliare SA, prima firmă privată înfiinţată în România post-co- munistă. Patriciu a lichidat firma în 1998.

Dan Costache Patriciu a ştiut perfect să îmbine şi după 1990 două cariere, de data aceasta afacerile şi politica. Demers care s-a dovedit extrem de eficient. La politică a renunţat oficial în 2005. Insă până la momentul în care a abandonat politica s-au întâmplat multe. Ast­fel, în primele luni ale lui ’90, Patriciu participă la resuscitarea Partidului Naţional Liberal şi devine membru fondator al PNL-ului, urmaş al PNL-ului istoric, şi se declară continuator al politicilor liberale ale Brătienilor. Participă la alegerile din 1990 pe listele PNL în Timişoara şi obţine primul mandat de deputat. Contradicţiile de stil, viziune politică şi atitudine faţă de vechea gardă îl determină pe Patriciu, alături de Călin Popescu Tăriceanu, Horia Rusu şi Viorel Cataramă, să rupă o parte a PNL-ului şi să înfi­inţeze PNL- Aripa Tânără. Noul partid este con­dus de Dinu Patriciu. Mişcarea a apropiat PNL- Aripa Tânără de Frontul Salvării Naţionale, alături de care partidul a semnat o convenţie denumită Carta pentru reformă şi democraţie, fapt ce a permis PNL-Aripa Tânără să intre la guvernare, în Cabinetul Petre Roman.

Nu am primit nici­odată nimic de la stat, nici măcar deconturile de de­plasare pe vremea când eram deputat; mi-ar fi fost rusine să le iau stiind povestea străbunicului meu, senator conservator, în al cărui document de identitate, în dreptul profesiunii, scria mare propri­etar, un om care refuza să umble cu trenul pe banii statu­lui. N-o să dau nicio­dată statului creanţa Libia, pentru că nu a fost niciodată a statului. Creditul dat Rompetrol-ului în anii socialismului a fost plătit cu vârf si îndesat de acelasi Rompetrol până în 1995. O să dau însă societăţii românesti ceea ce cred că este datoria oricărui om avut să dea, prin Fundaţia pe care am creat-o. Mi-am dorit să înfiinţez prima firmă privată în 1990, am făcut-o si am ajuns la cea mai mare tranzacţie pri­vată din România, în 2007. îi mulţumesc lui Dumnezeu! Sunt om, am regrete. Nu sunt împlinit!”

Infiinţarea noii formaţiuni liberale a însem­nat începutul fărâmiţării liberale. Pentru Dinu Patriciu, vechea istorie a PNL nu mai avea va­loare, oricum, nu una pragmatică. In următoarea legislatură Patriciu candidează pe listele Con­venţiei Democratice. Apele în PNL se mai liniştiseră, fracţiunile desprinse din partid reveniseră la formaţiunea mamă, iar Convenţia Democrată, constituită în noiembrie 1991, părea a fi unica alternativă opozabilă FSN-ului condus de Ion Iliescu. In mai 1992, după alegerile par­lamentare, Dinu Patriciu devine deputat de Dâmboviţa şi rămâne până la finele mandatu­lui, în 1996, în grupul parlamentar al PNL. La alegerile locale din 1996 candidează pentru fo­toliul de primar al Bucureştiului şi pierde. In plus, rămâne în afara Parlamentului în legis­latura 1996-2000, dar în afaceri, în 1998, devine acţionar majoritar la Rompetrol. De altfel, a rămas consecvent lui însuşi, în condiţiile în care deseori a declarat că puterea economică este mai importantă decât puterea politică, mai ales că ex­perienţa a demonstrat că prima o poate subor­dona pe a doua. Pe plan politic, în acest inter­val se dedică exclusiv muncii de partid şi se alătură PNL-ului-mamă în 1998. Revine în banca de parlamentar la alegerile din 2000 când obţine un loc de deputat de Prahova, iar în 18 iunie 2003 demisionează din Parlament pe motiv de incompatibilitate între statutul de de­putat şi cel de om de afaceri, conform preve­derilor legii anticorupţie. In anul 2000 este ales ca membru în Consiliul de conducere al Uniu­nii Generale a Industriaşilor din România. De asemenea, obţine şi funcţia de preşedinte al Alianţei Confederaţiilor Patronale din România (ACPR), instituţie afiliată la Confederaţia Pa­tronatelor Europene, ca o recunoaştere oficială a meritelor sale. Dinu Patriciu a stabilit o serie de recorduri negative absolute, în ceea ce priveşte absenţele de la lucrările Camerei De­putaţilor. In martie 1996, era „campion” abso­lut. A fost şi ministru în Guvernul Petre Roman în urma unei masive remanieri, soldată cu schimbarea a nouă miniştri. L-a înlocuit în funcţia de ministru al Lucrărilor Publice şi Amenajarea Teritoriului pe Doru Pană, după ce din acest minister s-a desprins Ministerul Trans­porturilor care i-a fost dat lui Traian Băsescu. Ca o ironie, Traian Băsescu şi Dinu Patriciu, inamicii de mai târziu, au devenit miniştri în aceeaşi zi, 30 aprilie 1991. Dinu Patriciu a făcut dintotdeauna afaceri. Imediat după absolvirea facultăţii, în 1975, când oferea meditaţii la „fabrica de studenţi”, şi după decembrie ’89, când s-a lansat cu evident succes în afaceri imo­biliare. Şi nu oricum, ci cu o firmă care avea din start 20 de angajaţi. O firmă de arhitectură deţine şi în prezent, firmă de care se declară foarte legat sufleteşte. Patriciu nu are ret icenţe să vor­bească despre cum a făcut primul milion de dolari. „Primul milion de dolari l-am obţinut din proiecte de arhitectură şi dezvoltare imobiliară. Fără legătură cu petrolul. Chestia cu primul mi­lion de dolari e un basm, dar e un basm bazat pe realitate. Realitatea este că într-adevăr cu greu faci primul milion, cu greu faci primele zece, şi după aia încep să se acumuleze mult mai uşor deoarece capitalismul se bazează pe un vechi proverb românesc – ban la ban trage! Nu e deloc liric, aşa e realitatea!”

<

Patriciu a făcut marele pas spre lumea afa­cerilor de anvergură internaţională în 1997. Ce şi cum s-a întâmplat ştie însă cu adevărat numai Patriciu. Se cunoaşte doar că a avut loc o întâl­nire între Patriciu şi Philip Stephenson, partenerul american de mai târziu. Richard Burt, fost ambasador al SUA în Germania, este cel care i-a făcut lui Patriciu cunoştinţă cu Stephenson. Deschidem o paranteză mai mult decât necesară, mai ales pentru cei interesaţi de detalii. Philip Stephenson este cetăţean american, născut la Houston în 1965. A absolvit Dreptul la Harvard. In 1980 se mută în capitala SUA şi se angajează ca avocat la o casă de avocatură cu simpatii re­publicane. In 1989, când Bush Sr. devine preşedinte, Philip Stephenson intră în Depar­tamentul pentru afaceri internaţionale din cadrul Trezoreriei SUA, şi primeşte ca principală sarcină urmărirea evoluţiei economice a statelor din Europa de Est. La finalul mandatului lui Bush Sr., în 1993, Philip Stephenson porneşte o afacere care are ca ţintă Europa de Est. Infiinţează un fond privat de investiţii, International Equity Partners (IEP), după ce adună bani de la prieteni  şi asociaţi (cei mai mulţi dintre ei apropiaţi ai ad­ministraţiei prezidenţiale). Printre cei care au contribuit cu bani la fondul de investiţii s-a numărat şi Richard Burt. Ţinta declarată a IEP – investiţii în România şi India… Efectul întâl­nirii dintre cei doi a fost că Patriciu devine in­vestitor în IEP, iar din 1998 director al fondului de investiţii România-Moldova Direct Fund (RMDF). Acest din urmă fond a fost creat cu in­vestiţii americane şi germane, cele din urmă făcute chiar de guvernul Germaniei. într-un număr recent al revistei Money Express, Patriciu afirma că RMDF nu mai există: „. fondul cel vechi nu mai există, şi-a terminat viaţa, a investit, a câştigat, a dat banii acţionarilor”.

Procedurile economice ale Uniunii Europene impun ca tranzacţiile de tipul celor dintre Rompetrol şi KMG sa fie pa ratate de Comitetul de Concurenţa de la Bruxelles. Imediat dupa vânzarea Rom­petrol catre KMG ideea era ca UE nu are nimic împotriva, ba, din contra. Realitatea este însa ca la doua luni de la sem­narea actelor, oficialii de la Bruxelles nici măcar nu au fost notificaţi. Obligativitatea informării UE revenea Rompetrol. În absenţa acordului UE tranzacţia nu este valabilă, Patriciu nu poate înca­sa contravaloarea acţiunilor vândute catre KMG. În plus, Rompetrol risca sancţiuni de 10% din valoarea de vânzare pentru depaşirea ter­menelor de informare a UE. Mai mult decât atât, Rompetrol nu poate fi efectiv condus de KazMunaiGaz, nu poate stabili bugetul, planul de afaceri şi, în general, nu poate lua nici o decizie, pentru ca tranzacţia este… în aer. Partea buna este ca demersul de autentificare a vânzarii catre KMG este calificat de toate parţile implicate ca fiind „în curs”. De notat este ca, în SUA, adjunctul Condoleezzei Rice susţine ca prin vânzarea Rompetrol catre KMG, România a devenit un pod catre Rusia – evident din punct de vedere energetic.

Taguri:

Comenteaza