Cine este cel mai bogat roman?

La sfârşitul lui august, în urma vânzării a 75% din acţiunile Rompetrol, Dinu Patriciu a devenit cel mai bogat român. Cel mai bogat român din toată istoria. De la Traian şi Decebal încoace. Dintr-un foc, în contul său au intrat 2,7 miliarde dolari. Doar în ziua în care vânzarea de acţiuni a fost făcută publică, din specu­laţiile bursiere şi jocul cifrelor, Patriciu a câştigat 40 de milioane de dolari. Atâta amar de bani fac din Dinu Patriciu un personaj extrem de interesant. Şi de con­troversat. în ciuda averii astronomice pe care o deţine, Patriciu are regrete, se consideră neîmplinit… în acest context, o biografie neromanţată, seacă, ar putea răspunde la întrebări nepuse încă…

Dan Costache Patriciu sau, mai cunoscut, Dinu Patriciu s-a născut la Bucureşti, la 3 august 1950. Tatăl său, geofizician şi petrolist, şi-a pus cu certitudine amprenta pe destinul fiului său. „In momen­tul în care am luat decizia de a mă îndrepta spre domeniul energiei, evident că şi amintirile din copilăria mea au jucat un rol. Il auzeam mereu pe tata vorbind despre mişcări tectonice, sinclinale, minerale, cărbune şi petrol…”, povesteşte Dinu Patriciu.

Valeriu Patriciu, tatăl lui Dinu Patriciu, este primul român care a obţinut în afara graniţelor, mai precis în Germania, un doctorat în geo­fizică. De asemenea, a fost unul dintre specialiştii care au elaborat Le­gea petrolului din 1945, lege care a rămas în vigoare până în 1995. De notat este faptul că Patriciu senior s-a declarat mereu nemulţumit şi de forma şi de conţinutul legii. A fost arestat de Securitate de două ori, în 1945, vreme de patru luni, şi pentru foarte scurt timp în 1948. A re­fuzat să primească titlul de academician în 1948, pentru că propune­rea venea după o arestare şi ar fi putut da loc unor interpretări.

Copilăria şi adolescenţa, Dinu Patriciu le-a petrecut în Bucureşti. A absolvit liceul Ion Luca Caragiale în 1969. Deşi avea evidente înclinaţii către artele plastice, dovadă fiind portretul în ulei pe care i l-a făcut tatălui său când avea doar 14 ani, a preferat un liceu, hai să spunem clasic, pe care l-a absolvit în limite obişnuite. Viitorul om de afaceri figurează în „cartea de aur” a liceului, unde este menţionat într-o listă de personalităţi care au absolvit liceul, de-a lungul timpului. Pentru a doua oară renunţă, de data aceasta la sfatul tatălui său, la artele plastice, şi optează pentru arhitectură. Intră din prima la Institutul Ion Mincu, pe care îl termină în 1975, fiind unul dintre cei 224 de arhitecţi absolvenţi ai acelui an. Nu ca şef de promoţie, ci ca un student oarecare. Nu poţi să nu te întrebi care ar fi fost viitorul lui Dinu Patriciu, dacă ar fi urmat totuşi Artele Plastice?

Patriciu are şansă, pentru că altfel nu se poate numi, şi primeşte, după absolvire, un post de arhitect la Institutul de Proiectări al Mi­nisterului de Externe. In anii ’75, şansa aceasta se numea „repartiţie”, adică un post primit de la stat, de cele mai multe ori pe bază de „pile”. La 25 de ani neîmpliniţi, Patriciu ajungea să muncească în subordinea lui George Macovescu, la momentul respectiv ministrul de externe al României comuniste. Proaspăt angajat al Institutului de proiectări din ograda Ministerului de Externe, Dinu Patriciu participă la un concurs de arhitectură organizat la Sofia, pentru proiectul noii clădiri a Ope­rei şi ocupă locul opt. In 1977 câştigă o menţiune după ce participă, ca reprezentant al arhitecţilor români, la un concurs organizat în Iran. Ur­mează o perioadă de pauză în ceea ce priveşte concursurile inter­naţionale, timp în care se dedică realizării unei cariere paralele în învăţământul superior. începând cu 1978 este asistent universitar la Institutul de Arhitectură Ion Mincu. După cum singur afirmă, dă me­ditaţii (şi face bani frumoşi din aceasta). A recunoscut, cu plăcere, că avea o „făbricuţă de studenţi” şi ajunsese să aibă şi câte 85 de elevi pe an, pe care îi învăţa să facă desene tehnice şi îi coordona pentru a prin­de un loc la Arhitectură.

In 1982 câştigă locul întâi la un concurs de arhitectură în România, iar în 1984, toate porţile afirmării par să i se deschidă după ce primeşte premiul întâi la concursul internaţional de arhitectură pentru un com­plex rezidenţial în centrul oraşului Abu-Dhabi, în Emiratele Arabe Unite. Urmarea acestui succes este că pe baza planurilor create de Dinu Patri­ciu, în perioada 1984-1990 s-au construit în Abu-Dhabi 11 blocuri de birouri, patru reşedinţe pentru emir şi hotelul Al Jazira din Dubai, plus alte „mărunţişuri”, 25 de obiective în total. După decembrie ’89, co­laborarea cu Emiratele Arabe încetează brusc. Se afirmă, după 15 ani de la terminarea facultăţii, şi pe piaţa românească, proiectând şi con­struind, în perioada 1990-1997, 62.000 mp de birouri şi spaţii de locuit. Toate au fost realizate prin intermediul firmei SC Alpha Construcţii şi In­vestiţii Imobiliare SA, prima firmă privată înfiinţată în România post-co- munistă. Patriciu a lichidat firma în 1998.

Dan Costache Patriciu a ştiut perfect să îmbine şi după 1990 două cariere, de data aceasta afacerile şi politica. Demers care s-a dovedit extrem de eficient. La politică a renunţat oficial în 2005. Insă până la momentul în care a abandonat politica s-au întâmplat multe. Ast­fel, în primele luni ale lui ’90, Patriciu participă la resuscitarea Partidului Naţional Liberal şi devine membru fondator al PNL-ului, urmaş al PNL-ului istoric, şi se declară continuator al politicilor liberale ale Brătienilor. Participă la alegerile din 1990 pe listele PNL în Timişoara şi obţine primul mandat de deputat. Contradicţiile de stil, viziune politică şi atitudine faţă de vechea gardă îl determină pe Patriciu, alături de Călin Popescu Tăriceanu, Horia Rusu şi Viorel Cataramă, să rupă o parte a PNL-ului şi să înfi­inţeze PNL- Aripa Tânără. Noul partid este con­dus de Dinu Patriciu. Mişcarea a apropiat PNL- Aripa Tânără de Frontul Salvării Naţionale, alături de care partidul a semnat o convenţie denumită Carta pentru reformă şi democraţie, fapt ce a permis PNL-Aripa Tânără să intre la guvernare, în Cabinetul Petre Roman.

„Nu am primit nici­odată nimic de la stat, nici măcar deconturile de de­plasare pe vremea când eram deputat; mi-ar fi fost rusine să le iau stiind povestea străbunicului meu, senator conservator, în al cărui document de identitate, în dreptul profesiunii, scria mare propri­etar, un om care refuza să umble cu trenul pe banii statu­lui. N-o să dau nicio­dată statului creanţa Libia, pentru că nu a fost niciodată a statului. Creditul dat Rompetrol-ului în anii socialismului a fost plătit cu vârf si îndesat de acelasi Rompetrol până în 1995. O să dau însă societăţii românesti ceea ce cred că este datoria oricărui om avut să dea, prin Fundaţia pe care am creat-o. Mi-am dorit să înfiinţez prima firmă privată în 1990, am făcut-o si am ajuns la cea mai mare tranzacţie pri­vată din România, în 2007. îi mulţumesc lui Dumnezeu! Sunt om, am regrete. Nu sunt împlinit!”

Infiinţarea noii formaţiuni liberale a însem­nat începutul fărâmiţării liberale. Pentru Dinu Patriciu, vechea istorie a PNL nu mai avea va­loare, oricum, nu una pragmatică. In următoarea legislatură Patriciu candidează pe listele Con­venţiei Democratice. Apele în PNL se mai liniştiseră, fracţiunile desprinse din partid reveniseră la formaţiunea mamă, iar Convenţia Democrată, constituită în noiembrie 1991, părea a fi unica alternativă opozabilă FSN-ului condus de Ion Iliescu. In mai 1992, după alegerile par­lamentare, Dinu Patriciu devine deputat de Dâmboviţa şi rămâne până la finele mandatu­lui, în 1996, în grupul parlamentar al PNL. La alegerile locale din 1996 candidează pentru fo­toliul de primar al Bucureştiului şi pierde. In plus, rămâne în afara Parlamentului în legis­latura 1996-2000, dar în afaceri, în 1998, devine acţionar majoritar la Rompetrol. De altfel, a rămas consecvent lui însuşi, în condiţiile în care deseori a declarat că puterea economică este mai importantă decât puterea politică, mai ales că ex­perienţa a demonstrat că prima o poate subor­dona pe a doua. Pe plan politic, în acest inter­val se dedică exclusiv muncii de partid şi se alătură PNL-ului-mamă în 1998. Revine în banca de parlamentar la alegerile din 2000 când obţine un loc de deputat de Prahova, iar în 18 iunie 2003 demisionează din Parlament pe motiv de incompatibilitate între statutul de de­putat şi cel de om de afaceri, conform preve­derilor legii anticorupţie. In anul 2000 este ales ca membru în Consiliul de conducere al Uniu­nii Generale a Industriaşilor din România. De asemenea, obţine şi funcţia de preşedinte al Alianţei Confederaţiilor Patronale din România (ACPR), instituţie afiliată la Confederaţia Pa­tronatelor Europene, ca o recunoaştere oficială a meritelor sale. Dinu Patriciu a stabilit o serie de recorduri negative absolute, în ceea ce priveşte absenţele de la lucrările Camerei De­putaţilor. In martie 1996, era „campion” abso­lut. A fost şi ministru în Guvernul Petre Roman în urma unei masive remanieri, soldată cu schimbarea a nouă miniştri. L-a înlocuit în funcţia de ministru al Lucrărilor Publice şi Amenajarea Teritoriului pe Doru Pană, după ce din acest minister s-a desprins Ministerul Trans­porturilor care i-a fost dat lui Traian Băsescu. Ca o ironie, Traian Băsescu şi Dinu Patriciu, inamicii de mai târziu, au devenit miniştri în aceeaşi zi, 30 aprilie 1991. Dinu Patriciu a făcut dintotdeauna afaceri. Imediat după absolvirea facultăţii, în 1975, când oferea meditaţii la „fabrica de studenţi”, şi după decembrie ’89, când s-a lansat cu evident succes în afaceri imo­biliare. Şi nu oricum, ci cu o firmă care avea din start 20 de angajaţi. O firmă de arhitectură deţine şi în prezent, firmă de care se declară foarte legat sufleteşte. Patriciu nu are ret icenţe să vor­bească despre cum a făcut primul milion de dolari. „Primul milion de dolari l-am obţinut din proiecte de arhitectură şi dezvoltare imobiliară. Fără legătură cu petrolul. Chestia cu primul mi­lion de dolari e un basm, dar e un basm bazat pe realitate. Realitatea este că într-adevăr cu greu faci primul milion, cu greu faci primele zece, şi după aia încep să se acumuleze mult mai uşor deoarece capitalismul se bazează pe un vechi proverb românesc – ban la ban trage! Nu e deloc liric, aşa e realitatea!”

<

Patriciu a făcut marele pas spre lumea afa­cerilor de anvergură internaţională în 1997. Ce şi cum s-a întâmplat ştie însă cu adevărat numai Patriciu. Se cunoaşte doar că a avut loc o întâl­nire între Patriciu şi Philip Stephenson, partenerul american de mai târziu. Richard Burt, fost ambasador al SUA în Germania, este cel care i-a făcut lui Patriciu cunoştinţă cu Stephenson. Deschidem o paranteză mai mult decât necesară, mai ales pentru cei interesaţi de detalii. Philip Stephenson este cetăţean american, născut la Houston în 1965. A absolvit Dreptul la Harvard. In 1980 se mută în capitala SUA şi se angajează ca avocat la o casă de avocatură cu simpatii re­publicane. In 1989, când Bush Sr. devine preşedinte, Philip Stephenson intră în Depar­tamentul pentru afaceri internaţionale din cadrul Trezoreriei SUA, şi primeşte ca principală sarcină urmărirea evoluţiei economice a statelor din Europa de Est. La finalul mandatului lui Bush Sr., în 1993, Philip Stephenson porneşte o afacere care are ca ţintă Europa de Est. Infiinţează un fond privat de investiţii, International Equity Partners (IEP), după ce adună bani de la prieteni  şi asociaţi (cei mai mulţi dintre ei apropiaţi ai ad­ministraţiei prezidenţiale). Printre cei care au contribuit cu bani la fondul de investiţii s-a numărat şi Richard Burt. Ţinta declarată a IEP – investiţii în România şi India… Efectul întâl­nirii dintre cei doi a fost că Patriciu devine in­vestitor în IEP, iar din 1998 director al fondului de investiţii România-Moldova Direct Fund (RMDF). Acest din urmă fond a fost creat cu in­vestiţii americane şi germane, cele din urmă făcute chiar de guvernul Germaniei. într-un număr recent al revistei Money Express, Patriciu afirma că RMDF nu mai există: „. fondul cel vechi nu mai există, şi-a terminat viaţa, a investit, a câştigat, a dat banii acţionarilor”.

Procedurile economice ale Uniunii Europene impun ca tranzacţiile de tipul celor dintre Rompetrol şi KMG sa fie pa ratate de Comitetul de Concurenţa de la Bruxelles. Imediat dupa vânzarea Rom­petrol catre KMG ideea era ca UE nu are nimic împotriva, ba, din contra. Realitatea este însa ca la doua luni de la sem­narea actelor, oficialii de la Bruxelles nici măcar nu au fost notificaţi. Obligativitatea informării UE revenea Rompetrol. În absenţa acordului UE tranzacţia nu este valabilă, Patriciu nu poate înca­sa contravaloarea acţiunilor vândute catre KMG. În plus, Rompetrol risca sancţiuni de 10% din valoarea de vânzare pentru depaşirea ter­menelor de informare a UE. Mai mult decât atât, Rompetrol nu poate fi efectiv condus de KazMunaiGaz, nu poate stabili bugetul, planul de afaceri şi, în general, nu poate lua nici o decizie, pentru ca tranzacţia este… în aer. Partea buna este ca demersul de autentificare a vânzarii catre KMG este calificat de toate parţile implicate ca fiind „în curs”. De notat este ca, în SUA, adjunctul Condoleezzei Rice susţine ca prin vânzarea Rompetrol catre KMG, România a devenit un pod catre Rusia – evident din punct de vedere energetic.

Rompetrol a fost înfiinţată în 1974, cu scopul de a reprezenta la nivel internaţional in­dustria de petrol şi gaze, fiind unicul operator pe piaţa externă care putea angaja România. Rompetrol depindea exclusiv de Ministerul de Comerţ Exterior, iar orice contract extern era supervizat de departamentul extern al Secu­rităţii. Ţinta principală a fost, evident, zona ţărilor arabe. Crearea Rompetrol a fost o con­secinţă firească a crizei petrolului care a urmat războiului arabo-israelian din 1974, şi s-a con­cretizat pe de o parte prin facilitarea accesului la petrolul iranian, iar pe de alta prin con­struirea Complexului Petrochimic Midia- Năvodari. Rafinăria a început să producă în Id petrol 1979 folosind petrol iranian, după un plan sta­bilit de Ceauşescu şi de Şahul Iranului, pe prin­cipiul petrol contra arme. în 1980, ca să-şi asi­gure surse bune şi ieftine de petrol, Ceauşescu deschide o filială a Rompetrol în Libia, şi încheie un acord cu National Oil Co. – compa­nia naţională petrolieră libiană, pentru ex­ploatarea în comun şi împărţirea unor câmpuri petroliere. România investeşte 45 de milioane de dolari pentru prospecţiuni care dovedesc în 1990 că locul musteşte de petrol, dar că sunt necesare investiţii de 500 de milioane de dolari pe care România trebuie să le facă. După Re­voluţie, în 1991, pentru că lucrurile mergeau foarte prost la PetroMidia, Guvernul României acceptă să cedeze jumătate din afacere, ca să mai acopere din cheltuieli, iar în 1992 cedează tot în favoarea unei firme spaniole, Repsol, care a preluat obligaţiunile Rompetrol în Libia, obligându-se în schimb să plătească României contravaloarea investiţiilor făcute şi suma de 85 de milioane de dolari dacă se extrăgea ţiţei din câmpurile libiene, în zece tranşe anuale. De notat este faptul că până în momentul preluării Rompetrol de către Dinu Patriciu, Repsol nu făcuse nici o plată. în 1993, compania este pri­vatizată prin metoda MEBO, în favoarea salariaţilor. în următorii trei ani, cifra de afaceri a căzut sub şase milioane de dolari. în 1996 Dinu Patriciu încearcă să preia rafinăria PetroMidia, dar nu reuşeşte. în aprilie 1997 so­cietatea Rompetrol se afla pe lista primelor zece instituţii propuse spre lichidare. în 1998 Com­pania Română de Petrol, care ţinea sub umbrela sa toate cele zece rafinării din România, se des­fiinţează. Apare Societatea Naţională a Petrolu­lui – Petrom, care include rafinăriile de la Brazi şi Piteşti. PetroMidia rămâne pe dinafară şi intră în incapacitate de plată. Pe 20 noiem­brie 1998 Dinu Patriciu preia pachetul majoritar de acţiuni de la Rompetrol. în perioada imediat următoare, o serie de mici şi foarte mici acţionari şi-au vândut participaţia lor lui Patri­ciu, fapt care a făcut ca acesta să devină acţionarul majoritar al Rompetrol, sediul fiind stabilit în Olanda. Din acel moment, Rompetrol nu s-a mai aflat sub jurisdicţia fiscală a României. De ce Olanda? Poate pentru că în copilărie a învăţat de la tatăl său că acolo se derulează afacerile adevărate! Adică neim­pozitate.

„Am preluat compania Rompetrol la mo­mentul în care avea o cifră de afaceri de 6,6 mi­lioane de dolari pe an, şi pierderi de 1,5 milioane de dolari. Am intrat în industria petrolieră în momentul în care toată era la stat şi am fost cel care a cumpărat prima rafinărie din România. Şi atunci ca şi acum, ingerinţa statului în economie reprezintă principalul risc. Am vrut să fac din Rompetrol un jucător important pe piaţă”, afirmă Dinu Patriciu. Strategia de dez­voltare a Rompetrol a fost prezentată la Washington celor care finanţaseră România Moldova Direct Fund şi ai căror bani fuseseră in­vestiţi în Rompetrol, ca parteneri de afaceri ai lui Dinu Patriciu. în 1999 Patriciu a cumpărat şi rafinăria Vega. Tot atunci, Fondul Proprietăţii de Stat încearcă să vândă acţiunile pe care le mai deţinea la Rompetrol către compania turcă Ak- maya Sanaya Ve Tikaret. Contractul, de aproape 800 de milioane de dolari, cade! Mişcarea următoare a lui Patriciu a fost cumpărarea rafinăriei Petros, în 2000, iar în februarie 2001, când statul vinde acţiunile care i-au mai rămas la Rompetrol, din start a fost preferat Dinu Patriciu, devenit între timp un puternic acţionar majoritar. Statul a primit de la Patriciu doar 50 de milioane de dolari pentru întregul pachet, la care se adaugă plata integrală a datoriilor acu­mulate, respectiv 225 de milioane de dolari, plus alte 325 de milioane de dolari pentru care Petro- midia obţinuse eşalonări la plată de la creditori. Rompetrol, respectiv Dinu Patriciu, nu a plătit însă datoriile istorice, ci doar obligaţiile curente, şi asta după ce a reuşit să convingă Guvernul să le convertească în obligaţiuni. în 2005 Rompetrol achiziţionează Dyneff, cel mai mare operator de produse petroliere independent, cu activităţi comerciale în Franţa şi Spania. Este practic cea mai mare investiţie a României peste hotare, din 1990 încoace. în 2006 cifra de afaceri a Rompetrol a ajuns la şase miliarde de dolari, plecând de la şase milioane, în 1998! Anul aces­ta, pe 24 august, la Almaty, în Kazahstan, 75% din acţiunile Rompetrol au fost vândute com­paniei KazMunaiGaz (KMG) – o societate de stat care reprezintă interesele statului Kazahstan în sectorul de petrol şi gaze. Kazahstanul deţine unele dintre cele mai mari rezerve de petrol şi gaze din lume. KMG a semnat cu Rompetrol Holding SA pentru achiziţionarea a 75% din acţiunile companiei Rompetrol Group NV, Olan­da. Restul de 25% rămân la Rompetrol Holding. Valoarea tranzacţiei a fost de 3.616 milioane de dolari!! Negocierile au durat şapte luni. „Am ajuns să ştiu fiecare virgulă din contract!”, afir­ma Patriciu. Tranzacţia a fost coordonată de Grupul de Energie din Londra al Băncii de In­vestiţii Morgan Stanley. Dinu Patriciu rămâne preşedinte şi director gener al al Rompetrol.

„Nu este important în ce seif stau acţiunile unei companii, ci cine o conduce. Rompetrol a fost, este şi va fi o companie cu rădăcinile în Româ­nia. M-am asigurat că avem aceleaşi scopuri strategice şi o viziune apropiată, am protejat prin contract interesele acţionarilor şi am păstrat controlul managerial. Asta este impor­tant. Cred că, totodată, această tranzacţie asigură României un acces direct la resurse şi ne face să redevenim importanţi pe harta petrolului. Şi, nu în ultimul rând, nu sunt mai bogat cu 2,7 mi­liarde de dolari. Atât aveam şi înainte, doar că i-am transformat în lichidităţi!”, susţine Dinu Patriciu. în prezent, din pachetul de 25% care nu a fost vândut, 20% îi aparţine lui Patriciu, iar restul de 5% aparţine asociatului său, Phil Ste- phenson. Explicit, Dinu Patriciu nu a făcut nici o afirmaţie din care să rezulte suma exactă pri­mită pentru vânzarea a 75% din acţiunile Rompetrol către KMG. Singurele cifre făcute publice se refereau la 3,616 miliarde de dolari, suma fiind în fapt valoarea de piaţă a 75% din companie. Nu s-a vorbit explicit despre ceea ce în lumea afacerilor îl reprezintă „bonusul”. Plătit de cel care achiziţionează pachetul majoritar, situat de regulă în jurul valorii de 25% din preţul final al pachetului de acţiuni (din care se scad datoriile nete – datorii care în cazul Rompetrol sunt evaluate la circa 600 de milioane de dolari). Din acţiunile vândute efectiv, lui Dinu Patriciu îi aparţineau 60%, ceea ce ar însemna, cu tot cu bonusul de 25%, circa 2,4 miliarde de dolari, plus/minus câteva milioane!

O noapte în arestul IGP

SRI, simbolul unui simulacru de Justiţie

Indiferent de cât de controversat ar fi Patriciu, este în mod cert un personaj, o personalitate. Pitoresc, agreabil, fără doar şi poate extrem de inteligent, capabil să de­păşească în mod elegant situaţii limită, abil, aro­gant când şi cât trebuie, puternic şi conştient de forţa de care dispune, încântat că trezeşte invidii şi simpatii în egală măsură, generos. Despre un astfel de om este greu, este foarte greu să vorbeşti sau să scrii.

La sfârşitul anului trecut, Dinu Patriciu a chemat în instanţă Banca Naţională solicitând restituirea a 5.000 de cocoşei de aur, confiscaţi de statul comunist de la bunicul său. Patriciu susţine că bunicul patern nu a primit nici un fel de despăgubire. Potrivit documentelor din dosar, este vorba despre circa 32 de kilograme de aur. La primul termen de judecată, reprezentanţii lui Patriciu nu au putut proba cu acte apartenenţa aurului, iar BNR a negat că ar deţine monedele respective. Oricum, procesul continuă.

Afaceri pe picior mare nu înseamnă doar bani mulţi. Dinu Patriciu a fost acuzat de spălare de bani şi înşelăciune în cazul privatizării Petromidia (Rompetrol), împreună cu asociaţii săi, Phil Stephenson şi Colin Hart, a fost învinuit de comiterea unor infracţiuni economice şi de manipularea pieţei bursiere. In seara zilei de 27 mai 2005, după câteva ore petrecute la Parchet unde a dat declaraţii, a fost reţinut de procurori în dosarul penal al privatizării Petromidia, fiind învinuit de infracţiuni de spălare de bani, înşelăciune şi evaziune fiscală. A fost dus în ares­tul Direcţiei de Cercetări Penale, unde a rămas o noapte, fiind pus în libertate în mai puţin de 24 de ore după expirarea mandatului, ju­decătorii respingând ca neîntemeiată cererea de arestare formulată de procurori. Reacţiile in­ternaţionale le-au depăşit pe cele de la Bucureşti. Imediat, Camera de Comerţ Americană din Ro­mânia a luat atitudine, reprezentanţii insti­tuţiei afirmând că măsurile împotriva lui Dinu Patriciu reprezintă „o încălcare a normelor de procedură şi o demonstraţie de nerespectare a reglementărilor legale”. Şeful Delegaţiei Comisiei Europene, Jonathan Scheele, afirma şi el: „Uni­unea Europeană măsoară reforma din sistemul judiciar şi prin prisma proceselor penale şi se aşteaptă ca acestea să se desfăşoare în mod co­rect şi imparţial, independent de orice influenţă politică”. O a doua propunere de arestare a fost făcută în 24 februarie 2006. După o zi întreagă de dezbateri, pledoarii şi recuzări, cererea de arestare a fost respinsă. Cercetarea penală con­tinuă şi azi! Un alt dosar, care se află pe rol la Tribunalul Bucureşti, se referă la afacerea cu­noscută sub numele de Creanţa Libia. Cauza a fost ruptă din dosarul-mamă aflat încă la Parchet. Pa­triciu este acuzat că a prejudiciat bugetul de stat căruia i s-ar fi cuvenit banii plătiţi de Repsol, în cea de-a doua tranşă a datoriei. Patriciu a refuzat să vireze banii către stat, afirmând că în momentul în care a preluat Rompetrol, a preluat în egală măsură şi obligaţiile, dar şi drepturile de care beneficia Rompetrol (respectiv recupe­rarea investiţiilor făcute în perioada comu­nistă de Rompetrol în Libia). Prin decizia instanţei, Rompetrol a fost introdusă în cauză ca parte res­ponsabilă civilmente. S-a speculat că măsura va duce la falimentarea Rompetrol. Realitatea s-a do­vedit a fi cu totul şi cu totul alta. Procesele par să nu afecteze dezvoltarea şi evoluţia Rompetrol, sau starea de spirit a patronului. Mai mult chiar, cu o valoare mai mult simbolică, dar cu atât mai valoroasă, la sfârşitul lui mai 2007 Serviciul Ro­mân de Informaţii a fost pus să-i plătească lui Patriciu despăgubiri în valoare de 50.000 de lei noi, după ce instanţa a hotărât că interceptările convorbirilor telefonice efectuate de Patriciu în cursul urmăririi penale au fost ilegale! Decizia este postată pe situl Rompetrol – şi este singura referire oficială cu trimitere la acţiunile în Justiţie care îl implică pe Patriciu.

Dinu Patriciu a avut mereu o anume sen­sibilitate faţă de presă. S-a implicat în lansarea şi evoluţia ziarului Ziua, a pus bazele editurii Omega Press, a colaborat şi s-a implicat financiar în publicaţii lăsate apoi pe mâna lui Mircea Di- nescu, gen Aspirina săracului, Dilema veche şi al­tele. Ultima achiziţie a fost cea din 24 iulie 2006, când Rompetrol Holding a preluat 60% din acţiunile Societăţii Adevărul. Patriciu a cumpărat cu 10 milioane de dolari şi clădirea în care îşi are sediul ziarul Adevărul. După preluare a regru­pat publicaţiile editate de Societatea Adevărul şi a promis investiţii substanţiale. Cealaltă pasiu­ne constantă a lui Patriciu, considerată tot ca o investiţie în viitor, este Fundaţia Energie Vie, care urmează să devină oficial Fundaţia Dinu Patri­ciu. Acum, după vânzarea acţiunilor Rompetrol către KMG, Patriciu a promis 100 de milioane de dolari, bani care vor fi destinaţi exclusiv bur­selor pentru românii care studiază în străinătate. Nu ştim care sunt sumele investite de alţi mi­liardari în fundaţii cu scop caritabil, dar mai mult ca sigur că 100 de milioane de dolari nu a mai alocat nimeni unei fundaţii din România… Tot la capitolul planuri de viitor se plasează şi in­tenţiile lui Patriciu de a investi în Republica Moldova.