Luna trecută a fost dominată de dueluri mediatice. De preludiile îndelunge ale campaniei electorale „pe locale“. De consecinţele crizei financiare ipotecare care s-a generalizat/internaţionalizat, adică unda de şoc s-a răspândit (şi) în cele mai mici micelii, a făcut cercuri largi pe apele şi oceanele lumii. Şi, la o emisiune, am auzit şi o bună întrebare: ce ne-am face dacă n-ar fi presa?
Războiul lui Băsescu cu presa
Cât şi cum are preşedintele Traian Băsescu dreptate? Şi cât nu? Păi, are, poate, oarece justificare în ochii noştri ca părinte, atunci când cere îngăduinţă. Putem să îl înţelegem, dar să nu fim de acord. Şi nu suntem. Dacă Elena Băsescu e copil, ce caută în politică? E ca şi cum te-ai duce cu unul sau doi copii minori la barul de striptease, ai bea până ai cădea sub masă, iar pe urmă spui: vai, ce-au văzut ochii copilului/copiilor mei! Păi, măi dragă (vorba altui preşedinte, mai… zoologist!), ce să facă minorii în politică? E ca şi cum ai livra carne de tun pedofililor. Pe de altă parte, fiind familie prezidenţială, ei bine, da, recunosc: am oarece pretenţii. Suplimentare. Dar… cine se naşte din nu-ştiu-cine-i-cărtărescu, succesuri şi eşecuri mănâncă. Logica mea e cam betonată, dar funcţionează: dacă preşedintele ar fi ştiut cine e Cărtărescu, cine ştie, poate şi fiica ar fi ştiut mai multe despre succesuri şi eşecuri. Da, dar ea cred că ştie mai mult despre succesuri. Eşecurile sunt aşa, cam teoretice. Se poate ca din Elena Băsescu să ajungă un bun politician. Nu zic nu. Dar nu ar trebui ea, oare, să mai ucenicească ? Măcar până învaţă limba română corect.
Alegeri locale: Primarul care este în oraşul care este
Au început să apară primii ghiocei ai campaniei electorale „pe locale“. Vadim zice, da, că îl ajută pe Oprescu dacă acesta se opintescu (precum ar spune Elena noastră din Troia hrebenciuciană!) spre fotoliul de primariu. Mai sunt două luni până la locale şi PSD visează alianţe politice cu PNL, se discută criterii, apoi, mai târziu, alianţe în turul al doilea. Eşecul dreptei la alegerile locale în Franţa s-ar putea să aibă ecouri, pe măsură, şi în România.
Medvedev(a)
N-am reuşit, încă, să ne convingem despre cine e Medvedev şi ce vrea ei. Se avansează, tot mai mult, ipoteza că ar fi o primă fază de tranziţie de la Putin tot spre Putin sau spre alte zări. Primul pas e de elucidat dacă fronda lui e reală sau e doar o simulare. Însă de departe cel mai interesant personaj care intră în scenă este prima doamnă a Rusiei. Mai ales că dinspre Kremlin vin rumori tot mai serioase care spun că Medvedeva conduce jocul. Şi îl pilotează pe bărbatu-său. Iar modelul ei se uită cu un ochi spre Italia, spre carnavalul de la Veneţia, care, e drept, nu e politic…
Cea mai gravă criză de după cel de-al Doilea Război Mondial
Deriva celei de-a doua ipoteci a născut o nouă derivă a continentelor. Criza ipotecară s-a bulucit la gurile Bursei. Cei care şi-au investit banii în acţiuni au stat cu sufletul la gură. Şi pe bună dreptate. Ziarele, la rândul lor, au scris că degringolada care a provocat criza bursieră a fost oprită. Dar a rămas întrebarea: pentru cât timp?
Dacă n-ar fi presa
Da, chiar aşa: ce ne-am face dacă n-ar fi presa? Şi dacă n-ar fi, cât de cât, ia, acoloşa, liberă? Ne-am obişnuit cu presa – şi încă numai cu o presă liberă – ca şi cu electricitatea. Nu mai concepem viaţa fără curentul electric, mobil, laptop, computer, centrală termică: toate astea au intrat în firescul lucrurilor. Cu cât mai îngrădită e presa, cu atât ne rămân mai puţine drepturi cetăţeneşti şi politice: truisme, fireşte. Şi totuşi, cu ce ne găsim mai departe de noiembrie 2004? Astăzi, presa e doar o stradă cu vreo cinci birturi, cu cinci stăpâni, pe care scrie LA VOICULESCU, LA PATRICIU, LA SÂRBU, LA VÂNTU. Şi LA MICHAEL (RINGIER)…
Miza summit-ului NATO
Dincolo de mizele semnalate deja ale summit-ului NATO, cred că mai putem adăuga una: România poate deveni un organizator al evenimentelor de securitate. Poate „exporta“, cu alte cuvinte, imaginea unei ţări care poate primi şi asigura protecţie pentru V.I.P. precum Vladimir Putin, George Bush, Nicholas Sarkozy, Gordon Brown. Mai valize decât valizele nucleare sunt cei patru preşedinţi, mai explozivi ca oricare dinamită: orice ameninţare asupra lor ar decredibiliza, într-un fel, România. Sigur, există şi riscul de a ne face de râs şi acoperi de blam. Deja s-au raportat ameninţări ale anarhiştilor. Cu acest moment, România intră pe harta manifestanţilor anti-globalizare.
foto Rompres