E. A. Poe sau G. Arion? A. Christie sau L. Verona? Arthur C. Doyle sau S. Turlea? Ce alegeti: români sau străini?
Chiar, cine?… Într-o vreme am crezut că editurile… Dar au apărut zeci de traduceri ale unor autori străini. Şi totuşi… Românii noştri încă nu sunt citiţi, fiind uitaţi sau ignoraţi, priviţi cu neîncredere… De ce oare? Nu se mai citeşte în pat înainte de culcare, în tren, în locul unde şi împăratul se duce singur? Cine sau ce e de vină? Am încercat să aflu de la câţiva dintre cei care luptă pe acest front, până de curând puţini şi răzleţi… dar de vreo câteva luni reuniţi în Ro- manian Crime Writers Club! Cum s-ar zice: acum sunt în gaşcă!
1. Cine crede]i că mai citeşte azi, la noi, mystery & thriller? 2. Dar dumneavoastră de ce o faceti? 3. De ce scrieti lucrări care pot fi încadrate în această categorie generoasă? 4. Există vreo şansă să avem, cândva, o pia]ă de cititori fanatici sau măcar pasionati? 5. Care ar fi motivul pentru care nu-i avem? 6. Care este solutia? Sau speranta?
GEORGE ARION
1. Românii n-au fost niciodată prea prietenoşi cu literatura thriller & mystery. Din ce motive? De curând, am amintit câteva dintre ele în Dilema veche. Iar în ultimii ani s-au îndepărtat parcă şi mai mult de acest gen. Câteva edituri – RAO, Nemira -, Crime Scene, un parteneriat Flacăra şi Tritonic – propun zadarnic anual zeci de titluri ale unor maeştri de pretutindeni. Publicul cititor nu reacţionează cu entuziasm. Humanitas a avut o colecţie cu apariţii extraordinare, dar a renunţat la ea, probabil tocmai din pricina audienţei scăzute. Am citit, din întâmplare, pe câteva forumuri, opiniile unor tineri şi m-au îngrozit părerile lor despre policier. Unii susţin că Vlad Muşatescu este mai amuzant decât Chandler, alţii că pe Agatha Christie n-o va ajunge niciodată nimeni, şi că Hammett e depăşit şi plictisitor. Cam aşa se întâmplă când o carte ajunge în mâinile cuiva care ascultă manele. Rareori am descoperit pe forumurile unde se scrie „k” în loc de „ca” şi „tb” în loc de „trebuie” referiri la David Baldacci, Jeffery Deaver, John Grisham. Prin urmare, în opinia mea, la noi, doar câteva sute de cititori sunt interesaţi cu adevărat de acest gen. Extraordinar de puţin! James Patterson e scriitorul care vinde cel mai bine în lume – numai anul trecut a vândut cărţi de-ale lui în valoare de 70 de milioane de dolari. Nu sunt fan Patterson, e prea comercial pentru gustul meu. Dar nu pot să nu compar situaţia din alte părţi cu cea din România, unde dacă vinzi o carte în 5.000 de exemplare, aceasta devine bestseller.
2. Am avut ghinionul ca prima carte poliţistă care mi-a căzut în mână să fie Zece negri mititei. M-a umplut de oroare. Ăsta e mult lăudatul gen poliţist?, mi-am zis eu după lectură. Enigma să fie descâlcită în urma descoperirii unui mesaj într-o butelcă aruncată în mare? De-abia după apariţia colecţiei Enigma de la editura Univers, prin anii ’70, am aflat ce înseamnă cu adevărat acest gen. Am început să colind anticariatele, scotocind după volume apărute la Gallimard, în faimoasa Serie noire, sau după acele „gialli” editate de Monda- dori. Profesorul Ov. S. Croh- mălniceanu avea o bibliotecă fabuloasă şi avea bunăvoinţa să-mi împrumute cărţi, pe care apoi le comentam împreună. Iar de aproape cinci ani citesc cărţi poliţiste şi dintr-un interes profesional, pentru a le prezenta în Jurnalul naţional de duminică. Si într-o ipostază, şi în alta, pentru mine, în aceste naraţiuni, nu este important numai misterul şi modul cum este el spulberat. Nu citesc astfel de cărţi pentru că sunt un tip curios sau pentru că doresc să-mi pun la lucru adrenalina. În cărţile cu asasini şi detectivi se prezintă un eşantion de omenire aflată într-un conflict extrem. Scriitorii de talent folosesc acest prilej şi dezvăluie părţile de lumină şi umbră ale omului. E o operaţiune care îmi stârneşte cel mai viu interes. Un interes mai mare decât cel provocat de unele dintre cărţile plicticoase adulate de critica literară din motive obscure, fără nici un impact la cititori, care peste câţiva ani vor fi definitiv uitate.
3. Scriu din aceleaşi motive pentru care îmi place să citesc thriller & mystery. Dar n-am avut niciodată senzaţia că scriu cărţi poliţiste. Totdeauna m-a interesat să scriu literatură, să văd cum mânuiesc cuvintele în poezie, proză fantastică, eseuri, piese de teatru, în scenarii de film şi de televiziune, în jurnalistică sau într-un libret de operă. După cum mă cunosc, ar fi perfect posibil ca participarea mea la ancheta aceasta să fie ultima în calitate de autor de thriller & mystery.
4-5-6. Nu-i nevoie de cititori fanatici – fanaticii fac rău oriunde apar. E nevoie de cititori normali, care să îndrăgească genul. N-o să-i avem prea curând. Pentru ca genul poliţist să se afirme la noi e nevoie de 20-30 de autori buni care să-l cultive. Nici măcar nu trebuie să fie geniali, ci doar să scrie onest. Un astfel de nucleu de creatori va atrage atenţia, va stârni valuri într-un climat literar monoton cum este al nostru. Cititorul român nu se va apropia de literatura poliţistă dacă va intra în contact numai cu traduceri. E interesant ce se petrece pe meleaguri străine, dar el are nevoie să vadă şi ce se întâmplă în propria lui ţară, are nevoie de eroi care să lupte cu fărădelegile şi să-i înfrângă pe ticăloşi. Le doresc mai tinerilor mei confraţi să ia aminte la vorbele mele, dacă într-adevăr îşi doresc succesul. Ca întotdeauna, le voi aplauda reuşita, chiar dacă e posibil ca aplauzele mele, de data asta, să nu se mai audă din cercul lor.
LUCIA VERONA
1. Toată lumea. De la cei cu foarte puţină şcoală la cei cu foarte multă. Citesc şi muncitorii de pe şantiere şi oamenii de la ţară, citesc medicii, profesorii, corporatiştii, juriştii, funcţionarii de la ghişee, portarii de la ministere, oamenii politici, chiar şi unii critici literari. Există şi oameni care nu citesc altceva decât mystery & thriller, în timp ce alţii nu prea recunosc că se lasă uneori seduşi de cărţi dintr-un
.Autoarea a descoperit un personaj feminin cum n-am mal întâlnit de multă vreme, nici în literatura noastră, nici în alte literaturi: George Arion gen considerat minor.
2. Îmi plac romanele poliţiste „clasice”, mai ales cele englezeşti, de ieri şi de azi, de la Conan Doyle, Chesterton şi Ed- gar Wallace la P. D. James. Le citesc (uneori chiar le recitesc) cu mare plăcere pe Agatha Christie, Dorothy Sayers, Ngaio Marsh, iar dintre americani mă amuză Rex Stout, cu detectivul lui obez Nero Wolfe. Îmi plac aceste cărţi ca exerciţiu mental, mai ales. Dar şi ca exerciţiu de engleză (prefer să le citesc în original). Însă nu mă limitez la spaţiul anglo-saxon: îmi place şi Sime- non, îmi place şi spaniolul Perez- Reverte. Şi portughezul Luis Mi- guel Rocha. Îmi plac şi câţiva autori români.
3. Citesc romane poliţiste de zeci de ani. M-am gândit că ar fi cazul să şi scriu unul!
4. Piaţa există, cel puţin potenţial. Ca peste tot în lume, crima se vinde bine.
5. Nu-i avem acum. Numărul cumpărătorilor de carte (în general, nu numai mystery & thriller) a scăzut dramatic din cauza crizei şi din cauza măsurilor de austeritate. Oamenii nu pot renunţa la mâncare, întreţinerea trebuie s-o plătească, aşa că fac economii unde se poate. Iar cartea, poliţistă sau nu, nu este, pentru majoritatea populaţiei globului, un produs de primă necesitate. Din păcate.
6. Soluţia pentru piaţa de carte este creşterea economică. Nici o metodă de marketing nu-i poate face pe oameni să cumpere cărţi dacă nu au bani. Speranţa? Un viitor luminos, în care editurile româneşti vor prospera, autorii români la fel, iar cititorii se vor buluci în librării să cumpere cărţi. Da, ştiu, sună a utopie.
STELIAN TURLEA
1. În mod sigur toţi cei care au citit vreodată şi le-au plăcut romanele poliţiste. În mod sigur toţi cei care vor să evadeze. În mod sigur toţi cei care n-au prejudecăţi. În mod sigur toţi cei care adoră filmele care le stârnesc adrenalina. În mod sigur iubitorii de lectură şi de carte. De aceea, nu trebuie să-i dezamăgim, avem obligaţia să le oferim cărţi bune, altfel ne vor părăsi rând pe rând. Cine citeşte o carte bună, de orice gen, va continua să citească. Iar dacă sunt bune cărţile, în mod sigur vor vorbi despre ele şi altora şi cititori noi se vor apleca asupra romanului poliţist.
2. Pentru că îmi place să citesc, să aflu ce e nou, să zburd cu imaginaţia altora, nu numai cu a mea. Şi pentru că, pe vremuri, Doamne, câte decenii au trecut de atunci!, m-a ademenit spre asemenea lectură unul pe care îl chema Marlowe.
3. Pur şi simplu se întâmplă. Orice subiect poate fi tratat în fel şi chip, realist, psihologic, ironic, poliţist şi aşa mai departe. Aşa îmi ies. Uneori mă gândesc să fac altceva, ce nu s-a mai făcut. Aşa a ieşit dintr-un basm un roman poliţist (Greuceanu).
4. Sunt convins că avem!
5. Cred că sunt mai multe motive. La primul nivel se află editorul reticent. Nu există editor care să nu cântărească atent şansele de succes ale unei cărţi şi să fie convins, chiar dacă n-o
spune, că o traducere se va vinde mai bine. Costurile foarte mari împiedică tiraje mai mari; tirajele reduse înseamnă cititori puţini, iar numărul redus al acestora reduce şansele următorului titlu. La noi nu există un sistem competitiv şi eficient de promovare şi marketing. Foarte puţine sunt editurile care îşi anunţă pe toate căile apariţiile şi încă şi mai puţine cele care să ducă o campanie de promovare, iar promovarea îndelungată lipseşte. În mod cert, deficienţa se datorează lipsei banilor, dar sunt convins că într-o măsură şi mai mare neştiinţei. Oamenii pricepuţi lipsesc. Aţi auzit vor-
bindu-se de vreun agent care să vândă şi să apere o carte sau un autor, ca să nu mai vorbesc de vreun agent care să prezinte o carte unui studio pentru adaptare cinematografică? Puţinele cărţi de suspans care se mai scriu apar în tiraje infime şi marea majoritate a eventualilor cumpărători nici nu află de ele.
La alt nivel este cititorul reticent. Lipsit de informaţii, lipsit şi de resurse, el preferă să-şi cheltuiască puţinii bani pe valori sigure. Chiar şi când nu sunt valori, traducerile vor fi întotdeauna cu un pas în faţa producţiilor autohtone pentru că au avut succes prin alte părţi – altfel n-ar fi fost traduse – şi cititorul ştie asta. Iar dacă s-a întâmplat ca autorul să fi adaptat o reţetă străină îl va pierde definitiv pe cititor care, firesc, va prefera să meargă la original.
La un al treilea nivel este gustul. Bombardat cu producţii minore sau submediocre la televizor, cu tabloide în care procentajul imaginii copleşeşte partea scrisă, cu reclama agresivă a unor produse realizate prin alte părţi, cititorul majoritar (dacă există) n-a reuşit să-şi modeleze gustul, nu ştie să distingă şi nimeni nu-l îndrumă. Nu există nici o autoritate – publicaţie sau critic literar – care să-l ghideze pe cititorul derutat, păcălit de literatura de gen din fostul regim şi convins că joacă un rol prea mare în continuare confreriile.
Poate asociaţia nouă pusă pe picioare de George Arion o să schimbe lucrurile.
6. Să nu disperăm, să continuăm să scriem şi să publicăm. Cu perseverenţa schimbi orice, chiar şi o asemenea stare de lucruri.
OANA STOICA-MUJEA
1. Tineretul, în primul rând. Am văzut o grămadă de tineri citind mystery and thril- ler. Şi femeile. Încă n-am înţeles de ce femeile sunt atrase de genul ăsta. Mi s-ar părea normal ca bărbaţii să fie cei mai interesaţi. Ceea ce mă face să mă întreb serios ce Doamne iar- tă-mă citesc bărbaţii? În afara cărţilor de specialitate care nu se încadrează la literatură.
2. Cartea poliţistă, în mo – mentul în care i-ai prins gustul, te fidelizează. E la fel ca şi cum ai frecventa un restaurant non- stop. Devii obsedat. Vrei să afli ce crime s-au mai petrecut, cum s-au petrecut, dar mai ales cum a decurs ancheta si mai e un secret cu acest gen de cărţi: sunt cărţi pentru toţi. Pot fi citite în tren, în avion, pe bancheta din spate a maşinii. Ceea ce înseamnă că e o lectură relaxantă. Dar, şi asta am observat în foar te multe cărţi de gen, sunt şi pentru oameni cu o cultură ceva mai vastă. Un bun autor de policier ştie să atingă lucruri de fineţe intelectuală, pe care puţini cititori le prind – asta cu riscul de-a jigni. Cei care ştiu să citească printre rânduri îşi dau seama. Abia atunci romanul poliţist devine mai savuros. Şi dau câteva exemple: cartea Luciei Verona e plină de astfel de fineţuri culturale şi mă întreb câţi îşi vor da seama. Ivona Boitan, care se foloseşte de fizica cuantică, rar lucru, dar asta dovedeşte o cultură bogată. George Arion, care e un psiholog desăvârşit. Mă întreb câţi şi-au dat seama. Şi, fireşte, Bogdan Hrib, numai cei care au citit Filiera grecească pot înţelege despre ce vorbesc. Fireşte, asta dacă s-au prins. Dacă nu, nu-i o problemă, cărţile acestea se pot citi oricum. Ăsta e farmecul lor.
3. În primul rând pentru că e distractiv. Te joci cu soarta personajelor. Te joci cu soarta anchetei. Şi, la drept vorbind, scriind genul ăsta, începi să te crezi un fel de Dumnezeu peste personajele pe care le creezi. Asta dacă nu cumva personajele îţi scapă de sub control şi încep ele să fie Dumnezeii tăi.
4. Fanatici nu mi i-aş dori. Din experienţa proprie, fanatismul duce uneori la lucruri neplăcute. Pasionaţi, da. Cred că sunt cititori pasionaţi. Poate că în momentul de faţă sunt puţini. Dar dacă stau să mă gândesc la ce a făcut Iolanda Ştireanu din tineret, cred că peste câţiva ani, aceşti tineri, viitori maturi, vor fi cu adevărat îndrăgostiţi de romanul poliţist. Să nu uităm că şi Andrei Mladin a făcut nişte „victime” şi probabil că va mai face dacă va ieşi din amorţeală.
5. Ba eu zic că îi avem. Una e că nu sunt foarte mulţi, dar alta e să spunem că nu-i avem deloc. Poate că nu sunt pasionaţi de autorii români, dar de cei străini cu siguranţă. Însă eu cred că începem şi noi să-i fidelizăm.
6. Speranţă e întotdeauna. Soluţii sunt cu grămada, dar, presupun, trebuie aplicate la momentul potrivit. Acum mai rămâne să găsim acel moment potrivit. Nu cred că trebuie să ne grăbim. Să lăsăm cititorul să ne cunoască scrierile mai întâi, apoi să-l lăsăm să decidă. Am încredere că foarte mulţi vor decide în favoarea noastră.
MONICA RAMIREZ
1. Nu cred că este vorba despre o anumită categorie de oameni. Cred că un mystery & thriller bun ar atrage pe toată lumea, cu condiţia să afle cumva de cartea respectivă. Nu cred că avem o problemă cu cititorii ca atare, ci cu modalităţile în care trebuie să aducem cărţile la ei. Şi asta include promovarea, preţul, disponibilitatea.
2. Îmi place să mă pierd într-o poveste bună, măcar pentru câteva ore. Şi cred că de fapt asta este ceea ce atrage pe toată lumea: evadarea din realitate cu posibilitatea de-a experimenta alte identităţi şi poveşti de viaţă.
3. După cum spuneam, îmi plac poveştile bune, universurile paralele în care putem fi oricine ne dorim. Din întâmplare, am o grămadă de astfel de personaje în cap şi trebuie să le scot la lumină.
4. Cred că da, desigur urmând formulele clasice pe care le-au folosit mulţi alţii înaintea noastră. Primul pas e promovarea prin toate mijloacele, oricând, oriunde. Dacă cititorul nu ştie, n-a aflat de cartea respectivă, atunci poate fi romanul secolului şi tot nu valorează nimic. Valoarea unei cărţi constă în publicul cititor.
5. Educaţia începe în primul rând acasă, apoi intervine influenţa şcolii. Răul a fost deja făcut, dar nu cred că nu se poate îndrepta. Repet, orice om este un potenţial cititor, cu condiţia să ştii să aduci cartea la el
.Puternic, provocator, pasional, te prinde de la prima pagină şi nu Tţi mai dă drumull” Espionage Chronicles într-un mod atrăgător. Nu-i avem, deocamdată, pentru că promovarea autorilor români la nivel naţional este aproape inexistentă.
6. Promovaţi, promovaţi şi iar promovaţi! Iar speranţa o reprezintă din ce în ce mai numeroşii scriitori români care scriu romane thriller & mystery de calitate, cu condiţia să lupte până la capăt. Nu va fi uşor, drumul va fi mai mult sau mai puţin lung şi anevoios, dar nu avem voie să renunţăm orice ar fi. La luptă, scriitori!
BOGDAN HRIB
1. Cred că sunt foarte mulţi cei care o fac, doar că nu ştiu că aşa se numesc! În fond, şi Jules Verne e autor de thriller, ca şi Conan Doyle, iar dacă exagerez puţin, Cei trei muschetari e un thriller istoric… Nu vi se pare? Din motive obscure, cititorii noştri se tem de acestă etichetă – mystery & thriller… Cred că nu dă bine! Nu sună bine să declari: Citesc o carte poliţistă! E prea comercial şi demodat! De multe ori ne cam ascundem după deget!…
2. Răspunsul este extrem de simplu – pentru că îmi plac. Evadez din lumea cenuşie a realităţii, îmi ţin mintea în priză, aflu lucruri noi despre locuri şi oameni, mă provoacă să scriu şi eu. Îmi plac… Şi încă ceva, le citesc cu o deosebită voluptate în pat cu picioarele pe perete, dimineaţa sau seara, pe apucate, măcar zece minute, în delegaţii, în avion sau în tren… Cred că mă ajută să suport mai bine lumea noastră preponderent urâtă!
3. Pentru că aşa simt că pot scrie şi pentru că aşa îmi place. Stelian Munteanu, personajul meu principal, îşi duce o viaţă a lui şi, chiar dacă unii bănuiesc că seamănă prea mult cu viaţa mea, se înşală; Stelian este foarte diferit de mine. Astfel, pot trăi două vieţi simultan. Mi se pare avantajos… Mai ales că pe una dintre ele o pot scrie aşa cum îmi doresc!
4. Nu ştiu. Câteodată – de multe ori – am îndoieli că vom mai putea să refacem handicapul faţă de lumea vestică… Dar pe măsură ce echipa de scriitori de policier începe să crească pare că şi optimismul meu începe să prindă aripi. Cine ştie, poate reuşim să urnim muntele… Şi prin munte mă gândesc că snobismul cititorilor noştri care nu vor să citească autori români, considerându-i a priori lipsiţi de calităţi!
5. Nu-i avem pentru că multă vreme nu am mai avut ce să le oferim. George Arion rămăsese ultimul mohican al genului… Abia de acum înainte începem să luptăm pentru ei… Vor mai trece 5 sau 10 ani până când vom şti exact unde ne aflăm… Bătălia se dă pentru cititori în general, nu numai pentru cei de romane poliţiste… Sunt rezervat…
6. Soluţia? Cărţi bune, bine promovate, autori prezenţi în mass-media… Romanian Crime Writers Club se va bate pentru noi! Şi cred că trebuie să începem să batem şi pe la alte uşi, europene sau americane sau japoneze… Poate unele se vor deschide… Până atunci… Perseverenţă! Şi răbdare! Aş fi scris: răbdare şi tutun, dar nu mai e politic, deşi dacă mă gândesc la pipa lui George Arion…
