is 5mg of ambien enough buy ambien online effects of stopping ambien

soma venus tekst soma online soma dogs

associer tramadol et ibuprofene buy tramadol tramadol in chronic pancreatitis

phentermine tics phentermine online phentermine pink slimming tablets

cara kerja xanax buy xanax xanax online bestellen

my xanax got wet alprazolam no prescription how long does the effects of .25 xanax last

how to prevent valium addiction diazepam 5mg switching from librium to valium

tramadol butalbital interactions tramadol 50 mg tramadol and provigil interaction

half life of tramadol sr tramadol without prescription what drug group is tramadol

diet pill works like phentermine phentermine 37.5 mg info on phentermine 37.5 mg

Interviu, PEOPLE

Claudiu Bleonț: „Da, sunt mare. Și sunt nimeni!“

April 8th, 2012, com Comenteaza

Un talent  uriaș,  o energie incredibilă – scăpată uneori  de  sub control,  sub presiunea publică  a gesturilor corecte simbolic. E imaginea din ultima  vreme  a lui Claudiu  Bleonț,  actorul care  și-a dat jos chiloții în public. Dar partea lui de lumină?…

Claudiu joacă într-un nou spectacol, Amedeu  sau scapi de el cu  greul, de  Eugene Ionesco.  De la spectacolele de  comedia dell arte   din   ultimul  timp,   la  teatrul  absurd. Înapoi  la  temele  importante ale  umanităţii. Dar ce înţelege publicul de azi din acest autor criptic?  „Ionesco  a scris ca în fizica cuantică, ca şi Platon,  în momentul când  a zis da,  s-a născut nu-ul.  Pentru că universul e făcut din aceste  contrarii concomitent. E ideea  mea dragă. Contrariile nu sunt contradictorii, sunt complementare. Noi suntem doar  în extreme. Dacă  ar  fi  întuneric veşnic,  sau  dacă  ar  fi lumină veşnic,  cum ar fi? E nevoie  de tensiunea asta. Dacă nu există un conflict, nu există o mărturisire a unui om  faţă  de  alt  om.  Nu există nimic.

Teză  – antiteză – sinteză. Discuţia   între Amedeu  şi nevasta lui  e conflictuală. Părţile necunoscute, care  dau  dinamică vieţii,  sunt necesare. Dacă nu suntem diferiţi,  nu are rost să fim împreună. Ne ia somnul. Şi în teatru, şi în viaţă.

Ionesco  a stat până  la patru ani la Slatina. Apoi  se mută  la Paris,  până  la 14. Dar  vine tatăl  lui  şi-l ia  înapoi  în  România. Există  în Amedeu o replică: Mortul a îmbătrânit. Aş putea spune că e tatăl meu… Marie  Jeanne,  fiica lui Eugene  Ionescu, mi-a  spus  că tatăl  ei a visat cândva un  cadavru. Cobori,   cu  asta,  într-o zonă  profundă a psihicului uman, în Freud, Jung. În primul rând, Ionesco  bulversează logica. Dar apoi  te recunoşti în piesă.  Ionesco cheamă lumea  la mijloc. Nimic nu este atât de dramatic, sau atât de stupid. E un amestec  de nuanţe complementare care generează armonie. Această  şcoală am învăţat-o de la Grigore Gonţa,  că exist la mijloc, în această  intensitate, iar contrariile sunt în mine. E şi un mesaj: continuă,  continuă, continuă. Nu există doar lumină, sau  doar  întuneric. Trebui  să şi cazi, să te temi, ca să te poţi ridica.”

Cu mai bine de zece ani în urmă, Claudiu a  primit  o  lecţie   extraordinară  de   viaţă.

„Jucam într-o piesă de Sofocle, în rolul lui Filoctet. Cu Florin Zamfirescu – Odiseu, George  Călin – Neoptolem. Regizor  era Andreea Vulpe.  Filoctet  era  aghiotantul lui Hercule, fiul lui Zeus.  A primit cadou de  la Zeus o armă  infailibilă, un arc. Se petrece primul Război Troian.  Războiul se termină indecis şi grecii  pleacă  acasă,  dar  se opresc  pe  o insulă  să ia provizii. Pe insulă,  pe  Filoctet  îl muşcă un şarpe de călcâi. Rana se împute îngrozitor  iar  Filoctet   e  părăsit,  pentru  că ăştia nu mai pot vâsli din cauza  mirosului. Se duc  acasă,  trec  10 ani,  iar  un  oracol  prevesteşte că trebuie să continue războiul cu troienii. Dar nu vor câştiga decât dacă îl vor lua cu ei  pe  Filoctet.  Apar   îndoielile. Cum  să-l  ia înapoi  pe ăla, fratele  lor grec? O fi murit, sau a înnebunit. Dar e o misiune, ei sunt  soldaţi, trebuie să lupte,  aşa că pleacă  după Filoctet. Şi pleacă  pe insulă  să-l recupereze… Ei, şi de aici  începe  piesa.  Cu  un  măcel  de  monologuri,  cu Hecate,  cu Agamemnon, cu Paris, cu Elena…  tone  de nume care nu  mai înseamnă nimic.  E ca  şi  cum  ne-am  ocupa   de  istoria Botswanei. Încep ăia să-ţi povestească de istoria lor. Nu înţelegi  nimic. Dacă spun cafea, tu vezi  cafea,  ştii  ce înseamnă, dar  dacă  spun leuo, nu se ştie ce înseamnă. Şi am ajuns într-o stare   de  caznă…   în  acest  război   împotriva tuturor, înjurându-i pe toţi. Ca într-o tragedie antică, de aici nu se iese. La finalul piesei apărea  personajul jucat  de  Mircea  Anca,  cu  un monolog din care nu înţelegeam nimic. Eram ca bizonii  ăia care,  împungându-se, zguduie pământul. Câtă dreptate avea Andreea, atâta aveam eu. Pe cuvântul meu,  nu găseam drumul  spre  personaj. Şi am  zis:  în  momentul ăsta  eu  plec.  Poate  abandonul are  rost,  dar poate  nu are.

Și eu am fost un mic ipocrit cândva. Veneam  dintr-un mediu  convențional. Prima dată când  a trebuit să drăcuiesc într-un rol, mi-a venit foarte greu. Am făcut liceul german, bunicul  a fost stareț, am fost dus la biserică. Pe unde  să scap  de presiunea asta, de locomotiva asta de frustrare?”

 

În 2004 jucam la TNB în «Apus de soare», iar eu eram dezamăgit, trist de condiția mea de actor angajat. Eram pe scenă când, la un moment dat, am ridicat capul  și am văzut tavanul TNB. În acea clipă  am auzit o voce dintr-un strat de conștiință: «Băi, tu nici măcar n-ai îndrăznit să visezi să fii aici și acum  ești  aici și îți pute!»“

 

Şi acum  paranteză. Fusesem de curând în America,  cu Steaua fără nume, unde cunoscusem o americancă. Ne văzuse în spectacol pe mine şi pe colegii mei şi ne-a invitat la ea. Mi-a zis că n-a priceput o iotă  din  ce spuneam, dar  că a înţeles  tot. Era fascinată. Cum  naiba reuşeşti asta? Nu  ştiu să explic, eu sunt  definit şi sunt  nedefinit în acelaşi  timp,  sunt  toţi oamenii pe care i-am cunoscut, toate  întâlnirile  mele.   Îi  zic  că  poate   e  bine   să  vadă România, am  invitat-o aici.  Evident, era  o invitaţie de complezenţă, cine dracu’  credea că o să vină? Şi uite-o  că ne trezim cu ea aici. Am  intrat   în  panică.   Ce  facem?  Pe  unde-o ducem? Ce  să-i  arătăm? Hai  la  mânăstirile din nordul Moldovei. Ne urcăm în maşină şi, când  ajungem la Suceviţa,  o buşesc  lacrimile. Eu, invidios pe emoţia  ei. Cum naiba, eu sunt aici de o viaţă  şi nu  mi s-a întâmplat, şi ei… Atât  de tare  a ţinut  chestia  asta încât  a ajuns în America şi s-a botezat în rit ortodox. După un  timp,  Kim a venit  din  nou  în România şi ne-a  cărat  iar la Suceviţa.  Maica  Eufrasia  ne făcea turul mânăstirii. Pe o latură a bisericii, piatră, pe  alta,  faimoasele picturi, cu Pitagora, Platon,  Socrate,  Aristotel… Sofocle. Sofocle?!  Şi  deodată  îmi   sare   finalul   lui Filoctet.  Într-o  clipă  am  avut  iluminarea  că mă  aflam  într-un adevărat cyber-space, unde se  află  toată   simbolica, toată   semiotica lui Umberto Eco. Toată condensată în acest perete.  Ce caută  ăştia aici?, o întreb  pe maica Eufrasia. Păi sunt înaintemergătorii lui Hristos. Cum?!  În piesa  lui  Sofocle, personajul jucat de  Mircea  Anca  apare din  morţi.  A sedus-o pe o centauriţă, nevasta lui Nesus,  şi a murit în flăcări  pentru că a posedat ceva ce nu  era al lui. El îi spune lui Filoctet: Tu ai fost de faţă la toate caznele mele şi când am murit, iar tot ceea ce ai îndurat este pentru creşterea luminii în tine. Întoarce-te şi luptă alături de grecii tăi. În momentul ăla, mă ridicam, mă sprijineam de Neoptolem, schimbam stările  uşor,  uşor,  ca o iluminare… Important e să  ajungi  la tiparul esenţial al  piesei.  Apoi  se  încheie  ciclul.  Şi acum  du-te  înapoi  la Ionesco,  la Amedeu. Ce rămâne?  O  constantă  de  încredere într-un ocean  de  taină.  După 2.500 de  ani,  sămânţa s-a păstrat. Sămânţa e atât de puternică încât n-a devastat-o nimeni.

Şi moare  maică-ta, de Paşti. E pe catafalc, deschid  radio   Trinitas.  Era  predica,  chiar atunci  vorbea  Patriarhul Daniel  despre lumina care se plămădeşte din întuneric. Cum  era în Filoctet…”

Claudiu e blond  acum. Şi-a tăiat părul, s-a vopsit.   Shimbarea  de   imagine  e  radicală. Pentru unii  e un  moft  de primăvară. Pentru el, însă…  „Era  o zonă  de  aşteptare, poate  că am sărit un prag interior, sau eram la un prag în care voiam  să conţin  totul  cu alte nivele de înţelegere.  N-aş   fi   făcut-o   dacă   nu   era Amedeu. Mă uit  în oglindă şi am  senzaţia  că sunt  aşa  de  când  mă  ştiu.  Din  cauză  că am avut  ocazia să practic  trăire.  Nu-l mai văd pe ăla cu părul lung,  care juca Richard, Salieri… Identificarea cu personajul se petrece total. E lecţia pe care am primit-o la un workshop cu Peter  Brook,  care  ne-a  spus  că  un  actor  se identifică 50 la sută cu personajul şi 50 la sută e construit din  informaţiile altuia.  Dar informaţiile  altuia  le conţin  şi eu, ca specie.  Toată istoria   sunt   toate   personajele pe  care  le-ai jucat, te poţi regăsi în toate. Şi Brook a mai zis ceva: cea mai  importantă replică din  Hamlet nu e A fi sau a nu fi, ci a fi pregătit e totul. Ştii povestea cu Richard al III-lea, care spune că dă un  regat   pentru un  cal.  Ceva  foarte  mare, pentru ceva  foarte  mic. Există  o replică  asemănătoare şi în folclorul  nostru, în Mioriţa: Şi de-o fi să mor… Contează pregătirea. Înainte de  bătălie, după ce îşi aduce aminte de  toţi oamenii pe  care  i-a  omorât, rude,  nevastă, spune că vor  avea  ciocnire  azi.  Iar  scutierul lui zice: Da, milord, vom da şi vom primi. Hai să nu ne mai văităm, că se mută  văitatul în subconştient. Toţi suferim, că nu  suntem plătiţi, că istoria  e nedreaptă, că guvernul, că nevasta, că prietenii, duşmanii… Ce am învăţat eu din  această replică  a unui personaj pe care-l pierzi  în distribuţie? Asta era şi în momentul ăla, când  mi-am  dat chiloţii  jos. Acceptă  ce e, pentru că n-avem altă şansă.  Am auzit  vocea: ai curajul  să mergi până  la capăt? Şi am făcut-o, deşi  am  fost devastat după. Dar  când  am făcut-o ştiam  că a te dezbrăca în public  e într-un  fel o nebunie şi un  gest  simbolic  şocant. Am văzut apoi înregistrarea şi nici eu nu mă mai recunoşteam. Şi nu e sigur  că se aude  ce spui.  Nici  Hamlet nu  e sigur.  Lipsea  pauza psihologică. Ceea  ce  a  fost  un  gest  atât  de simplu, atât  de  natural, a  devenit cu  totul altceva.  Din cauza  gestului nici eu nu puteam să mai aud  ce spuneam. Gestul  bătea  cuvântul.  E chiar  o  măsură în  teatru. Nu  se  mai aude ce spui  când  dispare dozajul corect dintre  gest  şi  cuvânt. Laşi  pauza să  se  nască aşteptarea,  dai   replica.    M-am   simţit   un nimeni.  Sprijinim  şi  noi   specia   cu  trăirile noastre. Pe de altă parte,  acel gest m-a ajutat să fac ceea  ce n-aş  fi reuşit  niciodată.  Să-mi distrug  imaginea. Eu  sunt   copleşit   de   un demon al orgoliului şi trufiei,  că sunt  cineva, că  trebuie să  mă  respectaţi şi  plătiţi,   să-mi faceţi statuie. Şi trebuie să sar şi de partea cealaltă. Nu sunt de acord cu aşa ceva, nu trebuie să  faci  din  ceea  ce  am  făcut  eu  o  normă. Omenirea va fi tot timpul în această  dezbatere. Care-i  calea de mijloc? Ca să mă întorc  la Filoctet,  e nedrept ce i-au  făcut  ceilalţi.  Da, dar altfel n-ar fi crescut  lumina în el. Îmi vine să cred  că, la un  moment dat,  asemenea lui Sisif,  Filoctet  începe   să  râdă.   Dacă  înţelegi corect  mesajul  lui  Sofocle,  totul  devine mai lejer. E doar  o readaptare la o altfel de umanitate…“

De la percepţia publică, la vulnerabilitatea artistului. A artistului Claudiu Bleonţ. „A artistului? A omului. Îmi povestea Emil Constantinescu că au aruncat unii  cu roşii în el  într-un  spaţiu  public.   I-am   povestit de spectacolul meu  de la Târgu  Mureş.  În timp ce jucam  Macbeth, s-a trezit  unul să comenteze ceva. Eu eram  în timpul monologului, m-a deranjat. M-am  oprit   şi  l-am  întrebat ce  a spus.  A  continuat să  bâiguie:   Arg  mrr  hrr. Spune, mă, nene, şi dacă te simţi în stare, vino tu şi continuă. Dacă nu, ieşi afară, măgarule! Sala a aplaudat intervenţia mea şi s-a făcut în sfârşit linişte.  A doua zi am auzit  comentarii că aş fi zis maghiarule, nu măgarule. Dar în momentul  ăla am  trăit  real.  Până  atunci  jucasem  cu mintea, ei, în ziua  aceea  am  jucat  cu trupul, aşa  mi-au  ţâţâit  genunchii până  la  sfârşitul piesei. Atât de tare m-a afectat. Ieşeam în culise tremurând, spunând că mă  las de  teatru. Era instinctul de apărare, nevoia  de protecţie a  artistului. Sau  orgoliul din  mine.  Ieşea  la iveală eul ăla de vedetă, partea de trufie,  care striga:  Bă, nu vezi că mă doare?! Toate energiile astea le purtăm toţi în noi. Vulnerabilitetea este  oricum parte   de  conflict.  Trăim  din  a clădi pentru că ne e teamă  de vulnerabilitate. Ne e teamă  de moarte, de fapt. Simţim  în noi că nu ştim cât va mai dura.”

Între lumină şi întuneric, viaţa pe muchie. Mereu  instabilă, întreruptă, luată  de la capăt. „Cânt,  sufăr, mă simt liber. Nu vă plângeţi, le zic altora.  Dar eu mă plâng  mie. Dacă mă stabilizez, am o şansă.  Dar oare a te stabiliza e o garanţie? E o mare  întâmplare orice proiect. Am  luat  cartea   lui  Ionesco,  am  citit-o,  am sunat-o pe  Marie  Jeanne  – fiica  lui  Eugene Ionesco  –, a fost de acord  să ne cedeze  drepturile  de autor,  l-am sunat pe Marius Urzică, pe Nadine, au acceptat şi ei… E o mare întâmplare  totul.  Să aleg calea dreaptă? Complementaritatea  contrariilor?  Dacă   mă   iau după logica contrariilor, ce e drept, pare strâmb, iar ce e strâmb, pare drept. Să păstrez ispita  pentru a reuşi  să-mi iubesc  duşmanul? La Lao Tze, nimeni nu-i nici rău,  nici bun,  ci doar  polarităţi. Iar  eu,  cu lumina mea,  sporesc a lumii taină,  într-un ocean de întuneric. Dar am nevoie  de acest ocean de întuneric.”

50 la sută  într-un fel, 50 la sută  altfel.  În personaje, în teatru, unde dincolo  de dorinţa de a juca, presează necesitatea supravieţuirii. A  recompensei. „Anul   trecut   am  plecat   în turneu cu spectacolul Novecento, la Cluj. Era în plan  să ajungem şi la Bistriţa,  însă  impresarul  m-a  anunţat că trebuie să suspendăm, erau  doar  22 de bilete vândute. Şi cu ăştia 22 ce facem?  Îi zic  să  nu-l  suspendăm, dar  să facem să fie lume.  Am plecat la Bistriţa şi aici am început să distribuim bilete. A doua zi am avut  sala plină. Dar când văd cât câştigă alţii, încep să mă oftic. 50 la sută  mă arunc  înainte şi zic da, 50 la sută  spun că sunt  un bou.  S-a întâmplat şi la Avignon – la festivalul de teatru  european. Timp  de trei ani am pus  afişe, am   montat  decorul,  am   făcut   tractaj.   Eu, Claudiu Bleonţ,  actorul TNB.  La Avignon, o dată  am  jucat  cu producţie de  la Arad,  altă dată  cu una  de la Galaţi. La primul spectacol s-a  vândut  un   singur  bilet.   Regizorul era negru: Claudiu, nu s-a vândut decât un bilet, mă! Un  bilet! M-am  gândit şi  i-am  spus:   avem masă,   casă?  Avem.   Diurna  asigurată?  Da. Plus  că am şansa  să joc în franceză cu ocazia asta.  În  al  treilea   an  de  Avignon  am  luat marele  premiu, cu o piesă maghiară, jucată în franceză de  nişte  actori  români, producţie a unui teatru fondat de o ţigancă, Fani Tardini. Sunt atât de multe  opţiuni, ca în povestea pianistului Novecento. Un pian are 88 de clape şi toate  trebuie folosite.  Sunt  adevărate  toate. Dar undeva există  partea aia de lăcomie. Mă recunosc  puternic  în   vorbele   lui   Salieri: Primul  păcat pe care trebuie să-l recunosc, e o lăcomie fără margini. Mi-am dorit să strălucesc ca o cometă pe firmamentul Europei, dar nu oricum, din muzică. Şi eu  pot  să spun:  din  teatru. În fond,  noi, oamenii, suntem pentru cunoaştere. Şi vor  trece  toate.  Da, sunt  mare.  Și sunt nimeni…”

Taguri:

Comenteaza