Claudiu Simion: „Multinaţionalele nu sunt bune? Fie, şi ce punem în loc?”

Claudiu e corporatist. Si expat. Si scriitor. Copiii i s-au născut în China. Romanul l-a publicat la Bucureşti. Acum locuieşte în  Copenhaga. Lucrează la „Maersk”, cea mai mare companie de shipping din lume. Lara, Eduardo, Janina şi Claudiu sunt o familie fericită. Chiar aşa? Să verificăm!

Întâi am corespondat prin e-mail. Voia să publice o carte. Apoi ne-am întâlnit. A venit la Bucureşti pentru lansare. Am rămas prieteni. Aşadar, îl las să-şi spună povestea de la etajul trei al unei clădiri impunătoare, aflată aproape de centrul istoric al Copenhagăi, apartamentul unde locuieşte… Înconjurat de familie, nu are prea mult spaţiu de manevră şi nici nu se poate concentra în timp ce Lara şi Eduardo se caţără pe el. Sau pe mine. Ne invită la jocurile lor şi fac o paradă a modei sui-generis… Janina încearcă să-i deturneze, dar nu prea reuşeşte.

Micul Simion, deghizat în dragon, îşi apără tatăl de întrebările mele.

Claudiu e un corpo­ratist special, el nu spune niciodată copi­ilor lui „Nu am timp” sau „Sunt obosit”, nici o clipă nu i-a îndepărtat în timpul interviului nostru.

• După cum ziceam, începe el direct, com­portamentul corporaţiilor depinde foarte mult de ţara unde se află respectivul sediu. Eu am lucrat la aceeaşi firmă în România, în China şi în Danemarca. Diferenţele sunt fundamentale, parcă sunt companii diferite…

• Eu mă gândeam la România, încerc să intervin, ca să aduc discuţia spre ceea ce doresc.

• Şi în România am lucrat la firme de stat, la firme mici, particulare; n-aş putea să zic că văd o diferenţă majoră, adică de omorât cu munca, te omoară oricum patronul. Cred că diferenţa e dacă lucrezi la patron, sau nu. Dacă eşti independent probabil că te chinui tu sin­gur-

• Da, dar corporaţie înseamnă firmă mare, salariu uriaş, slujbă pe care o obţii greu şi pe care dacă ai obţinut-o trebuie să ţii cu dinţii de ea. În România se consideră că astfel te trans­formi în sclavul companiei. Spuneai mai înainte de România, China şi Danemarca şi de diferenţele profunde dintre cele trei locuri, la ce te refereai?

• Modul de muncă este foarte mult influ­enţat de filosofia locală. Chinezilor, orice le-ai face, ei nu pleacă de la serviciu înaintea şefului. Şeful poate să stea şi de pomană, nu contează ce face, dar dacă el pleacă la 10 seara, şi ei vor pleca de la serviciu tot la 10 seara. Aici, în Danemarca, la ora 4 nu mai e nimeni la birou, indiferent cine e şef. Ei au aici o cultură a echili­brului între viaţa personală şi serviciu foarte clară şi bine împământenită.

• Şi atunci, România unde se află? La jumă­tatea distanţei dintre China şi Danemarca?

• Dacă vom compara România şi China, da,… chinezii sunt obsedaţi cu munca.

• Şi cum rezolvai tu problema asta, cu şeful care pleacă ultimul?

• Stăteam şi eu.

Râde în hohote.

• Nu, de fapt şeful meu era danez. Deci am avut puţin noroc. Şefii chinezi sunt răi de tot. glumesc.

Nu sunt convins că glumeşte. Fiul său intră între noi şi ne arată o mască.

• Nu ştiu ce să zic. Eu personal am o expe­rienţă bună în relaţia cu multinaţionalele.

• Cât ai tu, 10 ani, la ei?

Brusc se aude un e-mail sosind pe un lap­top. E al meu, nu al lui.

• Chiar 13. Din care 5 ani în România.

Luăm o pauză. Bem amândoi o gură de bere, că doar nu suntem în timpul serviciu­lui.

• Cred că totul depinde de foarte multe ele­mente. Depinde clar şi de domeniul de acti­vitate. Dar îţi vorbesc evident din experienţa mea. Maersk este o companie mamut, este cea mai mare companie de transport maritim din lume, dar atunci când am început eu acum 13 ani, în România era ca şi inexistentă. Eu şi şeful meu am început să lucrăm într-o cameră de hotel, pe un laptop, al lui. Îi mai dădeam coate să mă lase şi pe mine să mai trimit e-mail- uri.

• Danez?

• Da, şeful danez. Pentru mine a fost o experienţă fantastică. Am văzut cum am cres­cut în 3 ani la 80 de persoane, pe patru domenii diferite. Am muncit mult, foarte mult.

• Şi nu ai simţit niciodată revolta? Sau dezamăgirea? Dorinţa de a zice, gata, dumini­ca asta vreau să uit?

• Da, sigur, dar cred că mi s-a întâmplat şi înainte de Maersk. Cred că oricine trăieşte sen­zaţia asta.

• Hai să clarificăm puţin – spuneai că re­gulile în companie depind şi de obiceiurile locale, dar şi de naţionalitatea şefului direct.

Intervine Janina:

• Dacă e mică firma, cultura firmei e cul­tura şefului, dacă firma e mare, depind multe de şef, dar există reguli pe care chiar şi şeful trebuie să le urmeze.

• Şi totuşi, unde şi cum poate fi găsit echili­brul? – insist eu.

• Ăsta e secretul. Să găseşti echilibrul. Din păcate, în România nu aveam înţelepciunea de a găsi acest echilibru.

• Nu o aveai din cauza vârstei sau din cauza atmosferei?

• Probabil că o combinaţie.

• Ai avut noroc sau ai fost foarte raţional?

• O combinaţie. Clar am avut şi noroc. Contează şi intuiţia. cred. Aveam un serviciu bun, şi când Maersk mi-a oferit primul post, din România, mi-au oferit mult mai puţin decât luam înainte, dar eu am văzut-o ca pe o opor­tunitate. Am ştiut că am luat decizia corectă, deşi mulţi mi-au spus că sunt nebun, că am aruncat cu banii pe fereastră.

  45 de ani, studii economice, căsătorit, doi copii, de 13 ani lucrează în aceeaşi corporaţie, mai întâi în România, apoi în China şi acum Danemarca. Visează să ajungă scriitor de succes, a publicat deja primul roman – SĂ IUBEŞTI UN ÎNGER – în 2010, şi acum scrie la al doilea.

Cel mic joacă rolul de dragon care aruncă flăcări. Claudiu se opreşte, se joacă vreo câteva minute cu el.

• Acum sunt convins că am luat decizia corectă. Cea mai bună. Putea să nu fie. Poate că aici e norocul.
• Şi plecarea în China a fost tot o decizie bună?

• Da, vroiam să plec, pentru că acesta urma să fie pasul următor pentru dezvoltarea mea profesională. În România postul de Country Manager nu era disponibil la vremea respectivă pentru locali, iar eu ajunsesem deja al doilea \n ierarhia firmei. Mai mult de atât nu se putea în România, aşa că am aplicat la mai multe pos­turi tot în cadrul companiei, dar în străinătate. Şi s-a întâmplat să fie China. Nu ştiu dacă am răspuns la ce m-ai întrebat. Dar, ştii, când ţi se oferă o oportunitate, trebuie să decizi. Trebuie să ai încredere în tine…

• Ok, dar cum ştii când trebuie să te opreşti? Uite, cei mici s-au născut în China, voi v-aţi căsătorit tot acolo?

• Nu, în România. Dar eram în concediu. Şi am plecat amândoi spre Copenhaga chiar a doua zi după nuntă.

• Claudiu avea o serie de conferinţe la Copenhaga imediat după aceea, intervine Janina.

• Dar voi aţi lucrat în aceeaşi companie. Nu era regula ca soţii să nu lucreze amândoi în ace­laşi loc? Aşa se zice în România.

• Aşa era. Dar s-a schimbat acum cinci-şase ani.

• Dacă sunt amândoi la job, parcă stau cu mai mult drag, râde Janina.

• Cred că sunt chestiuni ciclice, în funcţie de specialişti. Vin unii care zic că nu e bine, apoi alţii care zic că e bine.

• Şi totuşi, care e problema cea mare? Există o explicaţie, după părerea ta, pentru imaginea atât de neprietenoasă pe care o au corporaţiile în România?

• Cred că noi nu avem o cultură şi o istorie a multinaţionalelor. Anii de comunism au împiedicat formarea unei culturi locale în acest sens. Ne-am trezit direct în capitalismul glo­bal.

• Dar oare nu există un model european şi unul american? Şi cel european e mai permi- siv?.

• Nu am date, dar mi se pare că modelul american e mai rigid decât cel european.

• Din experienţa ta de atâţia ani, cei pe care i-ai cunoscut reuşeau să găsească un echilibru între job şi familie? Sunt ei familişti? Pentru că astăzi, în România, corporatismul înseamnă singurătate. Nu ai timp de iubită, de copii.

• Da, dar nu ştiu cât de legată e ideea asta de corporaţii. În fine. Am o teorie. Cred că nu degeaba sunt firme de consultanţă care fac averi, că sunt sute, mii de filme sau cărţi care te învaţă cum să găseşti echilibrul între viaţa pro­fesională şi personală, să nu înnebuneşti. Oamenii fac averi din asta pentru că este o problemă, şi nu e o problemă în România, e o problemă majoră şi în America. Omul nu ştie cum să-şi echilibreze viaţa. Eu am citit foarte mult despre dezvoltare profesională, apoi am găsit aceleaşi idei, altfel formulate, evident, în filosofie sau în religie. E greu, majoritatea oamenilor nu reuşesc, dar nu sunt convins că e vina corporaţiilor. Sau poate doar pentru că te simţi obligat să fii foarte competitiv. Iar în România? Cred că la noi, pe vremuri, se punea problema supravieţuirii, nicidecum a competi­tivităţii.

• Şi crezi că obsesia supravieţuirii s-a trans- latat într-o demenţă consumeristă. pentru care ai nevoie de bani.

• Da, corect. În plus, la noi sistemul de pro­tecţie socială e la pământ. Şi atunci, evident că, dacă pierzi jobul bine plătit, eşti terminat. Aici am cunoscut şi eu mulţi, care în condiţiile crizei, au fost rugaţi să plece; mă uitam la danezi, erau foarte relaxaţi, nu bucuroşi, dar nu făceau din asta o chestiune de viaţă şi de moarte. Şi asta pentru că au un sistem social foarte bine pus la punct.

• Deci tu vrei să spui că în România corpo­raţia e ca un vapor, dar care nu are bărci de sal­vare? Dacă vaporul se scufundă eşti pierdut.

• Exact. Şi barca de salvare nu trebuie să o dea corporaţia, ci România.

• Şi mai e ceva, intervine Janina, după ’89 orice patron era diavolul pe pământ. Apoi a urmat lozinca aia celebră cu Nu ne vindem ţara! şi tot aşa.

Oftez adânc.

• Nu mă lăsaţi deloc să-mi fac articolul. Or să zică şefii mei de la Bucureşti că am fost îndoctrinat.

Râdem cu toţii. Claudiu insistă:

• Noi nu avem istorie. Poate din acest motiv nu sunt selectaţi de multe ori manageri români în poziţii cheie. Nu din lipsă de pregătire sau competenţă, ci din teama că nu cunosc regulile jocului.

• Şi atunci aceasta să fie cauza unor posi­bile tensiuni între managementul străin şi angajatul mediu român?

• Posibil, foarte posibil.

• În plus, majoritatea informaţiilor despre România care ajung în străinătate ne sunt defa­vorabile, nu se lasă Janina. Cum să ai încredere în nişte oameni despre care nu ai decât infor­maţii neplăcute, îţi asumi acest risc? Nu.

• Şi atunci ce faci?

• Atunci aleg pe cineva în care am încredere. Adică un străin de-al meu.

• Şi atunci acel şef străin va fi mai rău, toc­mai pentru că bănuieşte că românii vor fi nişte angajaţi răi? Astfel îşi va lua mai multe măsuri de precauţie cu angajaţii lui români decât ar fi făcut-o cu conaţionalii săi.

• La Maersk această etapă a fost depăşită, pentru că acum managerul din România este român, revine Claudiu în discuţie, după o nouă repriză de lupte cu micul dragon. Probabil că această evoluţie se va petrece peste tot. Încet, încet.

• Bine, să ne apropiem de sfârşit – dacă eşti corporatist, rămâi pe viaţă?

• Fiecare îşi doreşte o schimbare la un moment dat.

• Visul tău de a deveni scriitor nu este o evadare?

• Există acest mit că trebuie să fim proprii noştri stăpâni. Îl simt şi eu. Vreau să fiu stăpânul meu. Dacă aş putea să devin propriul meu stăpân şi să fac ceea ce-mi place nu aş ezita.

• Deci nu este o evadare?

• Este o alternativă, dacă aş avea posibili­tatea de a alege asta aş face. Sincer, eu nu prea înţeleg ura asta împotriva corporaţiei. Eu o văd ca pe o şansă. O şansă să te dezvolţi, să călătoreşti. Ai şansa, dacă îţi doreşti, să lucrezi în străinătate.

• Ne oprim?

• Ne oprim. Poate că mai sunt multe de spus. Nu ştiu dacă am răspuns exact la ce m-ai întrebat tu.

• Vom vedea când va apărea revista.

Vorbim deja de vreo două ore şi eu sunt cam ostenit. Şi ei, şi copiii. Nefiind corporatist şi pentru că este sâmbătă seara, mă opresc din întrebări şi con­tinuăm cu bere… evident daneză şi foarte multi­naţională! Asta-i viaţa, nu poţi scăpa!