„Mă găseşti acolo, la hotel Paradis”, îmi spune criptic prin telefon Ion Cantea, şeful firmei de investigatii particulare Cod Şopârla Neagră. Închid telefonul şi îmi vin în minte tot felul de scenarii şi stereotipuri cu privire la viitoarea mea întrevedere cu un agent de investigaţii private. Oare detec­tivul adevărat este precum cel din filme? Se învârte cu fler prin tot felul de societăţi să rezolve cazuri imposibile? Sau detectivul este, aşa cum a fost prezentat de mass-media din România, un simplu observator al infidelităţilor de cuplu? Misterul este pe cale de a fi elucidat…

în România sunt atestaţi vreo 2.000 de detectivi, dar numai în jur de 500 sunt Licenţiaţi. Diferenţa provine din faptul că, în anul 2004, după apariţia Legii 329 privind exercitarea profesiei de detectiv, a fost o adevărată explozie de atestări, mai mult sau mai puţin riguroase.

Detectivul trebuie să fie un bun actor

L-am întâlnit pe detectiv în faţa pensiunii sale din Drumul Găzarului, pesemne ne aştepta. Ne-a invitat, pe mine şi pe colegul meu Octavian, în „office-ul” său de la parter, aflat chiar lângă barul hotelului. Aici, în spatele a două uşi mari de ter- mopan, detectivul îşi desfăşoară munca de birou, cea mai importantă în meseria de detec­tiv. Lucrează mai mult noaptea, „pentru că e linişte.” Primim brichete şi cărţi de vizită şi ne facem de lucru cu ele, să ne obişnuim cu am­bianţa. Ion Cantea – Licenţiat în Ştiinţe juridice şi Managementul Economic – DETECTIV, scrie pe una dintre broşuri. Pereţii din jurul mesei la care stăm sunt ticsiţi cu diplome de tot felul (15, după numărătoarea mea), fotografii ale detectivului, pistoale şi săbii artizanale. Pe o spadă stă agăţată o tăbliţă haioasă cu practici sexuale traduse în semne rutiere. Mai târziu aveam să aflăm că Ion Cantea este profesor în legislaţie rutieră şi că a scris cărţi în domeniu.

Personajul nostru aduce puţin cu imaginea detectivului din filme. Seamănă cu tipul inves­tigatorului „cu sânge rece” din cinematografia americană. Poartă pantaloni cu bretele şi cămaşă albă asortată cu o cravată neagră cu steluţe. La încheietura mâinii drepte… şi aici detectivul m-a rugat să mă opresc cu descrierea, să nu fie re­cunoscut de potenţialii răufăcători pe care îi ur­măreşte.

Fumează Kent lung, are două pachete pe masă, unul este aproape gol şi celălalt nedesfă­cut. Înainte să îşi aprindă ţigara îşi caută cu­vintele cu atenţie, astfel încât fiecare propoziţie să îi dea de gândit interlocutorului. Pare că joacă un rol cu fiecare silabă rostită, nici nu ştii când să îi dai crezare sau să râzi. Sau poate că imaginea aceasta este doar un paravan, ne joacă nouă, jur­naliştilor, o farsă. L-am întrebat pe detectiv ce reprezintă numele firmei sale. „Foarte simplu”, îmi răspunde. „Reptila sugerează versatilitate („a băga şopârle”, expresia faimoasă a lui Toma Caragiu), iar negru exprimă puterea.”

În ultima vreme, şopârla neagră şi-a făcut apariţia şi în mediul on-line. Detectivul a realizat un site al firmei, un profil de facebook şi un canal de youtube pe care sunt încărcate 52 de filmuleţe în care promovează, prin diferite monoloage, mai mult sau mai puţin amuzante, meseria de de­tectiv.

Ion Cantea ne-a vorbit despre natura muncii unui detectiv particular. „Noi cumpărăm in­formaţie, investigăm pentru a o obţine şi o vin­dem beneficiarului.” Dar informaţia se află cu greutate. Reglementările legislative în domeniul detectivisticii sunt, după părerea lui Ion Cantea, mult prea dure. „Te ţin strâns ca într-un ţarc. Fără să vrei, trebuie să faci artificii.”

Ajungem şi la bani. Costurile unei investigaţii pot fi destul de mari, în funcţie de cazurile pe care le ai. Detectivul se fereşte să dea sume clare. „Pe filaj cheltuielile sunt enorme. Depinde ce filezi, pe cine filezi, dai şi de unul care este instruit. e prăpăd pe chestia asta.”

Sigur că ne-a povestit, a la romanele lui Ray- mond Chandler, din perspectivă subiectivă şi fără cosmetizări, un caz de-al său: „A venit un domn la mine. «S-a furat o maşină din Germa­nia». Era un zvon că ar fi venit în România. La zece zile după, a venit. «Te-ai interesat de ches­tia aia?» «Da.» «Nu e dezmembrată, nu e făcută zob?» «Nu, văzând profilul psihologic al indi­vidului, nu, maşina există întreagă».”

Detectivul ne-a arătat „camera secretarei”, locul în care îşi ţine aparatura de urmărire, pe rafturi. Şi, într-un diplomat, dispozitivele de ascultare.

Domnul care i-a vândut pontul detectivului nu era sigur că acesta îl va găsi pe hoţ. Însă şopâr- la neagră a acceptat cazul fără să aştepte ceva în schimb. Vinerea următoare, pe la orele 11, de­tectivul şi-a echipat Skoda cu GPS şi alte dispo­zitive de urmărire şi a plecat spre Mediaş, locul de baştină al hoţului. „Când am ajuns la Mediaş, erau acolo nişte copii. «Mă, nu vreţi şi voi nişte pufuleţi?» Era un chioşc d-ăsta, le-am cumpărat.

«Unde stai, mă?» «Uite, în blocul 16.» «De când stai tu?» «De când ne-a dărâmat ăştia.» Domnule, în jurul meu am strâns vecini şi copii. Le-am dat să bea vodcă din asta, cum se zice, Săniuţă, şi le-am zis că îl caut pe cutare. «Aveam o aman­tă, domnule, o nemţoaică, blondă, sunt înnebunit după ea». (râde, n.a) Eu eram îmbrăcat la cravată şi trebuia să găsesc o chestie de genul acesta care să semene cu felul în care eram îmbrăcat. Înce­puseră ăia să râdă, mă luaseră de fraier. «Cine e hoţul, dom’le?» «E ăla cu Mercedesul, cu Trans- porterul…» «Are scris pe ea?» «N-are nimic scris pe ea, a cumpărat-o din Germania, face curse p-aici.» «Unde stă ăsta, mi-e dor de el.» «Du-te, domne, în Blăjel (o comună din judeţul Sibiu, n.a).» În Blăjel, nişte serpentine, în sfârşit cobor, am dat drumul la aparatul de filmat din maşină şi era la o semicurbă, aşa. «Dom’le, unde stă ăsta?» «Păi, uite aici!» «Mai are autoutilitara aia?» «Are!» Ăştia din sat ştiau tot. Mă duc eu la poliţie, nimeni acolo, lacăt la uşă. M-am întors, nu m-au observat, am prins momentul când doi dintre ei au intrat peste drum la cârciumă. Maşina în poartă, am filmat, am luat numărul, tot. Am oprit maşina lângă el, m-am asigurat că maşina, ori­unde s-ar duce, ştiu de ea, că urmăream prin GPS.” Nu a fost necesară urmărirea maşinii prin dispozitive speciale. „Nu i-am dat drumul la GPS, fac asta numai în cazuri excepţionale, pentru că, la rândul nostru, ne verificăm unii pe alţii. Şi GPS-ul semnala un telefon care îl urmărea şi pe el şi pe mine. M-am dus în oraş, am dor­mit două-trei ore, m-am sculat, ştiam că noaptea aveam treabă. Când am ajuns la el, maşina nu mai era în faţa casei. Mă, să îi dau drumul la GPS sau nu.. .Ce să mai încoa’ şi încolo. Am vorbit cu el la telefon. Eu sunt un tip cu o voce autoritară, lucrul ăsta m-a ajutat foarte tare. L-am făcut pe acest hoţ să urce la volan şi am adus maşina, de la Blăjel, în Bucureşti, aici în faţă am parcat-o. Am fost corect, i-am plătit benzina, n-a vrut să doarmă aici, i-am dat bani, a plecat în noaptea respectivă. I-am luat declaraţii, i-am luat actele de la maşină, i-am făcut poze. Era înainte de Cră­ciun, în 2008. Nici până în momentul de faţă nu mi-am primit banii pe cazul respectiv.”

La puţin timp după vizita făcută domnului Cantea, aveam să primesc un e-mail nesperat. Cu nişte zile în urmă, trimisesem o scrisoare Aso­ciaţiei Detectivilor Particulari din România, în care solicitam statistici şi alte cifre de luat faţa citi­torului. Preşedinta A.D.P.R, Maria Bumbaru, mi-a trimis informaţii cu privire la situaţia de­tectivilor români şi m-a invitat să vizitez sediul asociaţiei. N-am mai stat pe gânduri, am pro­gramat ora întâlnirii şi, în aceeaşi zi, m-am prezentat, împreună cu fotoreporterul, la etajul şase al unei clădiri din zona Piaţa Alba Iulia. Am fost primiţi şi apoi îndrumaţi de secretară un nivel mai jos, în sala de şedinţă a asociaţiei. „Ime­diat vine şi doamna Bumbaru!”

„Trusa de bază” a unui detectiv: reportofon, aparat foto, binoclu, instrumente de deghizat – peruci, mască, haină cu două feţe, umbrelă, pensetă, lupă.

Taguri: nr. 6 / iunie 2011 Tweet

Friday, June 3rd, 2011 at 6:19 pm, ZOOM, RSS feed