În vitrinele încăperii sunt multe seturi cu jucării-kituri pentru detectivi, iar undeva pe raftul din mijloc se află o plachetă onorifică oferită Mariei Bumbaru de către o asociaţie de detectivi din Ungaria. În dreapta raftului cu placheta ve­dem înrămată o fotografie de la Rompres, în care detectiva se află alături de Traian Băsescu şi un bărbat îmbrăcat în haine militare. Primim şi explicaţii: „Fotografia a fost făcută de Ziua Politiei, la o expoziţie, unde am prezentat pen­tru prima dată colaborarea dintre detectivi şi poliţia judiciară. Chiar despre asta îi vorbeam când jurnaliştii au făcut fotografia. Preşedintele s-a oprit la standul respectiv şi a cerut detalii.”

Maria Bumbaru apare în carne şi oase şi în­cepem să discutăm despre dezvoltarea dome­niului în România postdecembristă. Poartă haine de culoare închisă, iar în mâini învârte un pix negru. Ne zâmbeşte politicos şi îşi cere scuze de fiecare dată când îi sună telefonul. Este stăpână pe discuţie, dirijând comunicarea în di­recţia pe care o doreşte şi mai că ne hipnotizează pe amândoi cu vorbele-i meşteşugite.

Profesia de investigator privat nu a fost privită cu ochi buni odată cu ieşirea din co­munism: „Coborâse detectivul, din roman şi cinematograf, pe stradă. În afară de ceea ce au scris Conan Doyle sau Agatha Christie, era greu de închipuit ce poate să facă un detectiv. De aceea, până în 1995, lucrurile au fost incerte.” Traseul profesional al Mariei Bumbaru, însă, pare cu totul diferit faţă de contextul nesigur al capitalismului sălbatic care se instalase atunci în România: „Eu am început primul meu caz prin 1992. La vremea aceea nu mă gândeam să fac aşa ceva, aveam cu totul altă viziune, vroiam să fac investigaţie jurnalistică.” Prin intermediul unor prieteni şi în urma desfiinţării instituţiei în care lucrase, Maria s-a angajat ca ziaristă: „În ianuarie- februarie ’90-’91 au apărut tot felul de foi, foiţe, toată lumea vroia să scrie, se redescoperea. Sigur că atunci am exersat extraordinar de bine acest tip de investigaţie pentru că, jurnalişti fi­ind, ştiţi că similitudinea este foarte mare.” Prin 1993, într-o călătorie la Paris, s-a întâlnit cu un prieten de origine română care conducea o mare firmă de consultanţă în investiţii şi lucra cu o agenţie de detectivi. Acesta i-a propus Mariei să deschidă o agenţie în ţară: „Firmele mari care doreau să investească în noi domenii cereau in­vestigaţii şi consultanţă. Bineînţeles că România era vizată ca spaţiu de investiţii, dar cine avea curajul să vină?” Nu a răspuns imediat pro­punerii, s-a întors şi, atunci când şeful firmei franceze a venit în ţară, i-a propus Mariei o in­vestigaţie. Primul caz s-a întins pe o perioadă de peste doi ani. „Fiul unui client al lui foarte im­portant cunoscuse o româncă şi singurul semn de întrebare era faptul că fata nu le prezenta fa­milia. Când venea discuţia despre familie, despre nuntă, ea se limita să spună că nu are relaţii cu ai ei. «Nu îmi dau voie să mă căsătoresc», năs­cocea tot timpul nişte motivaţii.” Se pare că tânăra nu avea tocmai intenţii cinstite. „Fata era folosită să ademenească investitori, să aducă bani.” După o vreme, cei doi s-au căsătorit, iar „fisurile” în povestea fetei, descoperite de de- tectivă, l-au determinat pe tatăl băiatului să „îşi ia anumite precauţii în privinţa averii sale”.

În acea perioadă, Maria Bumbaru a dat peste multe afaceri necurate învârtite în Româ­nia postcomunistă. „Eterna poveste, unde sunt banii? Şi pe criză şi fără criză economică. Dom­nule, am plecat de la o investiţie care iniţial tre­buia să fie atâta, ai dublat-o, după care trebuia să vină beneficiul, şi nu vine. De ce furnizorii noştri erau cei mai scumpi? Pentru că treceau prin trei mâini, se lăsau comisioanele şi ur­măream reţelele…” Făcând abstracţie de problemele de corupţie, domeniul afacerilor poate fi unul prosper pentru un detectiv pregătit. „Dacă se putea să aibă ziua 48 de ore, era foarte bine. Am călătorit, am muncit extraordinar de mult, am câştigat bine. Sunt foarte bogată prin multitudinea de relaţii în lumea afacerilor, prin încrederea de care mă bucur acolo.” Pentru o oră de consultanţă, în cazul „clienţilor de vârf”, de- tectiva poate încasa chiar şi 300 de euro.

În opinia Mariei Bumbaru, o agenţie serioasă are cu totul alte preocupări decât cazurile de in­fidelitate promovate în presă şi în docu-dramele de genul Trădaţi în dragoste. Detectivistica se ocupă şi cu investigarea fraudelor în firmele de asigurări şi alte corporaţii, cu cercetări privind pierderile în afaceri, fuziuni între firme, identi­ficări de proprietăţi şi de martori, anchete private cu diverse implicaţii în dosare comerciale sau in­vestigaţii cu privire la încredinţarea minorilor.

Ca să ajungi detectiv de top, trebuie să in­vesteşti bani în propria educaţie. Şi ucenicia în domeniul acesta costă mult: „Cursurile sunt foarte scumpe în străinătate. O parte dintre aces­te cursuri mi-au fost plătite de partenerul francez. Nu cred că eu puteam să plătesc douăzeci şi ceva de mii de mărci, cât a costat una dintre şcoli. Mi-am dorit foarte mult o diplomă în România pe care să scrie detectiv (în anul 1996 a fost înfiinţată prima şcoală postliceală de de­tectivi particulari, n.a), pentru că îmi doream ca această sintagmă să fie credibilă. În România, de­tectivul particular nu era oficializat în vreun fel. Prin natura drumurilor mele, am intrat în multe instituţii şi acolo unde am găsit audienţă le-am vorbit despre ceea ce fac, că sunt detectiv par­ticular.” Ultima conferinţă la care a participat a fost despre traficul de persoane şi s-a desfăşu­rat în Spania. Următoarea călătorie va fi la Torino, la o întâlnire internaţională a detectivilor şi poliţiştilor.

Ajungem la finalul discuţiei şi, înainte să ne mutăm în unul dintre birourile preşedintei, pentru o mică şedinţă foto, o întreb pe doamna Bumbaru despre un exponat din vitrină care mi-a atras atenţia. Seamănă cu un pistol care în loc de ţeavă are o mică antenă parabolică. Pe mâner stau agăţate, ca nişte liane, o pereche de căşti stereo. Aparatul se vinde în magazinele de profil şi nu trebuie să fii detectiv pentru a cumpăra unul: „Cu el ascultăm ciripitul păsărelelor”, îmi spune, în glumă.

Uneltele sunt doar recuzita cu ajutorul căro­ra joacă agentul de investigaţii, experienţa fiind cea care descurcă, într-un final, iţele scenariului. „Un detectiv trebuie să ştie întotdeauna să se comporte dezinvolt într-un hotel de cinci stele şi trebuie să ştie cum să intre într-o bodegă, la un colţ de stradă. Trebuie să fie un bun actor”, susţine Maria Bumbaru.

text TzeLe FeLix foto Octavian Tibăr

Taguri: nr. 6 / iunie 2011 Tweet

Friday, June 3rd, 2011 at 6:19 pm, ZOOM, RSS feed