Cod Şopârla Neagră

„Mă găseşti acolo, la hotel Paradis”, îmi spune criptic prin telefon Ion Cantea, şeful firmei de investigatii particulare Cod Şopârla Neagră. Închid telefonul şi îmi vin în minte tot felul de scenarii şi stereotipuri cu privire la viitoarea mea întrevedere cu un agent de investigaţii private. Oare detec­tivul adevărat este precum cel din filme? Se învârte cu fler prin tot felul de societăţi să rezolve cazuri imposibile? Sau detectivul este, aşa cum a fost prezentat de mass-media din România, un simplu observator al infidelităţilor de cuplu? Misterul este pe cale de a fi elucidat…

în România sunt atestaţi vreo 2.000 de detectivi, dar numai în jur de 500 sunt Licenţiaţi. Diferenţa provine din faptul că, în anul 2004, după apariţia Legii 329 privind exercitarea profesiei de detectiv, a fost o adevărată explozie de atestări, mai mult sau mai puţin riguroase.

Detectivul trebuie să fie un bun actor

L-am întâlnit pe detectiv în faţa pensiunii sale din Drumul Găzarului, pesemne ne aştepta. Ne-a invitat, pe mine şi pe colegul meu Octavian, în „office-ul” său de la parter, aflat chiar lângă barul hotelului. Aici, în spatele a două uşi mari de ter- mopan, detectivul îşi desfăşoară munca de birou, cea mai importantă în meseria de detec­tiv. Lucrează mai mult noaptea, „pentru că e linişte.” Primim brichete şi cărţi de vizită şi ne facem de lucru cu ele, să ne obişnuim cu am­bianţa. Ion Cantea – Licenţiat în Ştiinţe juridice şi Managementul Economic – DETECTIV, scrie pe una dintre broşuri. Pereţii din jurul mesei la care stăm sunt ticsiţi cu diplome de tot felul (15, după numărătoarea mea), fotografii ale detectivului, pistoale şi săbii artizanale. Pe o spadă stă agăţată o tăbliţă haioasă cu practici sexuale traduse în semne rutiere. Mai târziu aveam să aflăm că Ion Cantea este profesor în legislaţie rutieră şi că a scris cărţi în domeniu.

Personajul nostru aduce puţin cu imaginea detectivului din filme. Seamănă cu tipul inves­tigatorului „cu sânge rece” din cinematografia americană. Poartă pantaloni cu bretele şi cămaşă albă asortată cu o cravată neagră cu steluţe. La încheietura mâinii drepte… şi aici detectivul m-a rugat să mă opresc cu descrierea, să nu fie re­cunoscut de potenţialii răufăcători pe care îi ur­măreşte.

Fumează Kent lung, are două pachete pe masă, unul este aproape gol şi celălalt nedesfă­cut. Înainte să îşi aprindă ţigara îşi caută cu­vintele cu atenţie, astfel încât fiecare propoziţie să îi dea de gândit interlocutorului. Pare că joacă un rol cu fiecare silabă rostită, nici nu ştii când să îi dai crezare sau să râzi. Sau poate că imaginea aceasta este doar un paravan, ne joacă nouă, jur­naliştilor, o farsă. L-am întrebat pe detectiv ce reprezintă numele firmei sale. „Foarte simplu”, îmi răspunde. „Reptila sugerează versatilitate („a băga şopârle”, expresia faimoasă a lui Toma Caragiu), iar negru exprimă puterea.”

În ultima vreme, şopârla neagră şi-a făcut apariţia şi în mediul on-line. Detectivul a realizat un site al firmei, un profil de facebook şi un canal de youtube pe care sunt încărcate 52 de filmuleţe în care promovează, prin diferite monoloage, mai mult sau mai puţin amuzante, meseria de de­tectiv.

Ion Cantea ne-a vorbit despre natura muncii unui detectiv particular. „Noi cumpărăm in­formaţie, investigăm pentru a o obţine şi o vin­dem beneficiarului.” Dar informaţia se află cu greutate. Reglementările legislative în domeniul detectivisticii sunt, după părerea lui Ion Cantea, mult prea dure. „Te ţin strâns ca într-un ţarc. Fără să vrei, trebuie să faci artificii.”

Ajungem şi la bani. Costurile unei investigaţii pot fi destul de mari, în funcţie de cazurile pe care le ai. Detectivul se fereşte să dea sume clare. „Pe filaj cheltuielile sunt enorme. Depinde ce filezi, pe cine filezi, dai şi de unul care este instruit. e prăpăd pe chestia asta.”

Sigur că ne-a povestit, a la romanele lui Ray- mond Chandler, din perspectivă subiectivă şi fără cosmetizări, un caz de-al său: „A venit un domn la mine. «S-a furat o maşină din Germa­nia». Era un zvon că ar fi venit în România. La zece zile după, a venit. «Te-ai interesat de ches­tia aia?» «Da.» «Nu e dezmembrată, nu e făcută zob?» «Nu, văzând profilul psihologic al indi­vidului, nu, maşina există întreagă».”

Detectivul ne-a arătat „camera secretarei”, locul în care îşi ţine aparatura de urmărire, pe rafturi. Şi, într-un diplomat, dispozitivele de ascultare.

Domnul care i-a vândut pontul detectivului nu era sigur că acesta îl va găsi pe hoţ. Însă şopâr- la neagră a acceptat cazul fără să aştepte ceva în schimb. Vinerea următoare, pe la orele 11, de­tectivul şi-a echipat Skoda cu GPS şi alte dispo­zitive de urmărire şi a plecat spre Mediaş, locul de baştină al hoţului. „Când am ajuns la Mediaş, erau acolo nişte copii. «Mă, nu vreţi şi voi nişte pufuleţi?» Era un chioşc d-ăsta, le-am cumpărat.

«Unde stai, mă?» «Uite, în blocul 16.» «De când stai tu?» «De când ne-a dărâmat ăştia.» Domnule, în jurul meu am strâns vecini şi copii. Le-am dat să bea vodcă din asta, cum se zice, Săniuţă, şi le-am zis că îl caut pe cutare. «Aveam o aman­tă, domnule, o nemţoaică, blondă, sunt înnebunit după ea». (râde, n.a) Eu eram îmbrăcat la cravată şi trebuia să găsesc o chestie de genul acesta care să semene cu felul în care eram îmbrăcat. Înce­puseră ăia să râdă, mă luaseră de fraier. «Cine e hoţul, dom’le?» «E ăla cu Mercedesul, cu Trans- porterul…» «Are scris pe ea?» «N-are nimic scris pe ea, a cumpărat-o din Germania, face curse p-aici.» «Unde stă ăsta, mi-e dor de el.» «Du-te, domne, în Blăjel (o comună din judeţul Sibiu, n.a).» În Blăjel, nişte serpentine, în sfârşit cobor, am dat drumul la aparatul de filmat din maşină şi era la o semicurbă, aşa. «Dom’le, unde stă ăsta?» «Păi, uite aici!» «Mai are autoutilitara aia?» «Are!» Ăştia din sat ştiau tot. Mă duc eu la poliţie, nimeni acolo, lacăt la uşă. M-am întors, nu m-au observat, am prins momentul când doi dintre ei au intrat peste drum la cârciumă. Maşina în poartă, am filmat, am luat numărul, tot. Am oprit maşina lângă el, m-am asigurat că maşina, ori­unde s-ar duce, ştiu de ea, că urmăream prin GPS.” Nu a fost necesară urmărirea maşinii prin dispozitive speciale. „Nu i-am dat drumul la GPS, fac asta numai în cazuri excepţionale, pentru că, la rândul nostru, ne verificăm unii pe alţii. Şi GPS-ul semnala un telefon care îl urmărea şi pe el şi pe mine. M-am dus în oraş, am dor­mit două-trei ore, m-am sculat, ştiam că noaptea aveam treabă. Când am ajuns la el, maşina nu mai era în faţa casei. Mă, să îi dau drumul la GPS sau nu.. .Ce să mai încoa’ şi încolo. Am vorbit cu el la telefon. Eu sunt un tip cu o voce autoritară, lucrul ăsta m-a ajutat foarte tare. L-am făcut pe acest hoţ să urce la volan şi am adus maşina, de la Blăjel, în Bucureşti, aici în faţă am parcat-o. Am fost corect, i-am plătit benzina, n-a vrut să doarmă aici, i-am dat bani, a plecat în noaptea respectivă. I-am luat declaraţii, i-am luat actele de la maşină, i-am făcut poze. Era înainte de Cră­ciun, în 2008. Nici până în momentul de faţă nu mi-am primit banii pe cazul respectiv.”

La puţin timp după vizita făcută domnului Cantea, aveam să primesc un e-mail nesperat. Cu nişte zile în urmă, trimisesem o scrisoare Aso­ciaţiei Detectivilor Particulari din România, în care solicitam statistici şi alte cifre de luat faţa citi­torului. Preşedinta A.D.P.R, Maria Bumbaru, mi-a trimis informaţii cu privire la situaţia de­tectivilor români şi m-a invitat să vizitez sediul asociaţiei. N-am mai stat pe gânduri, am pro­gramat ora întâlnirii şi, în aceeaşi zi, m-am prezentat, împreună cu fotoreporterul, la etajul şase al unei clădiri din zona Piaţa Alba Iulia. Am fost primiţi şi apoi îndrumaţi de secretară un nivel mai jos, în sala de şedinţă a asociaţiei. „Ime­diat vine şi doamna Bumbaru!”

„Trusa de bază” a unui detectiv: reportofon, aparat foto, binoclu, instrumente de deghizat – peruci, mască, haină cu două feţe, umbrelă, pensetă, lupă.

În vitrinele încăperii sunt multe seturi cu jucării-kituri pentru detectivi, iar undeva pe raftul din mijloc se află o plachetă onorifică oferită Mariei Bumbaru de către o asociaţie de detectivi din Ungaria. În dreapta raftului cu placheta ve­dem înrămată o fotografie de la Rompres, în care detectiva se află alături de Traian Băsescu şi un bărbat îmbrăcat în haine militare. Primim şi explicaţii: „Fotografia a fost făcută de Ziua Politiei, la o expoziţie, unde am prezentat pen­tru prima dată colaborarea dintre detectivi şi poliţia judiciară. Chiar despre asta îi vorbeam când jurnaliştii au făcut fotografia. Preşedintele s-a oprit la standul respectiv şi a cerut detalii.”

Maria Bumbaru apare în carne şi oase şi în­cepem să discutăm despre dezvoltarea dome­niului în România postdecembristă. Poartă haine de culoare închisă, iar în mâini învârte un pix negru. Ne zâmbeşte politicos şi îşi cere scuze de fiecare dată când îi sună telefonul. Este stăpână pe discuţie, dirijând comunicarea în di­recţia pe care o doreşte şi mai că ne hipnotizează pe amândoi cu vorbele-i meşteşugite.

Profesia de investigator privat nu a fost privită cu ochi buni odată cu ieşirea din co­munism: „Coborâse detectivul, din roman şi cinematograf, pe stradă. În afară de ceea ce au scris Conan Doyle sau Agatha Christie, era greu de închipuit ce poate să facă un detectiv. De aceea, până în 1995, lucrurile au fost incerte.” Traseul profesional al Mariei Bumbaru, însă, pare cu totul diferit faţă de contextul nesigur al capitalismului sălbatic care se instalase atunci în România: „Eu am început primul meu caz prin 1992. La vremea aceea nu mă gândeam să fac aşa ceva, aveam cu totul altă viziune, vroiam să fac investigaţie jurnalistică.” Prin intermediul unor prieteni şi în urma desfiinţării instituţiei în care lucrase, Maria s-a angajat ca ziaristă: „În ianuarie- februarie ’90-’91 au apărut tot felul de foi, foiţe, toată lumea vroia să scrie, se redescoperea. Sigur că atunci am exersat extraordinar de bine acest tip de investigaţie pentru că, jurnalişti fi­ind, ştiţi că similitudinea este foarte mare.” Prin 1993, într-o călătorie la Paris, s-a întâlnit cu un prieten de origine română care conducea o mare firmă de consultanţă în investiţii şi lucra cu o agenţie de detectivi. Acesta i-a propus Mariei să deschidă o agenţie în ţară: „Firmele mari care doreau să investească în noi domenii cereau in­vestigaţii şi consultanţă. Bineînţeles că România era vizată ca spaţiu de investiţii, dar cine avea curajul să vină?” Nu a răspuns imediat pro­punerii, s-a întors şi, atunci când şeful firmei franceze a venit în ţară, i-a propus Mariei o in­vestigaţie. Primul caz s-a întins pe o perioadă de peste doi ani. „Fiul unui client al lui foarte im­portant cunoscuse o româncă şi singurul semn de întrebare era faptul că fata nu le prezenta fa­milia. Când venea discuţia despre familie, despre nuntă, ea se limita să spună că nu are relaţii cu ai ei. «Nu îmi dau voie să mă căsătoresc», năs­cocea tot timpul nişte motivaţii.” Se pare că tânăra nu avea tocmai intenţii cinstite. „Fata era folosită să ademenească investitori, să aducă bani.” După o vreme, cei doi s-au căsătorit, iar „fisurile” în povestea fetei, descoperite de de- tectivă, l-au determinat pe tatăl băiatului să „îşi ia anumite precauţii în privinţa averii sale”.

În acea perioadă, Maria Bumbaru a dat peste multe afaceri necurate învârtite în Româ­nia postcomunistă. „Eterna poveste, unde sunt banii? Şi pe criză şi fără criză economică. Dom­nule, am plecat de la o investiţie care iniţial tre­buia să fie atâta, ai dublat-o, după care trebuia să vină beneficiul, şi nu vine. De ce furnizorii noştri erau cei mai scumpi? Pentru că treceau prin trei mâini, se lăsau comisioanele şi ur­măream reţelele…” Făcând abstracţie de problemele de corupţie, domeniul afacerilor poate fi unul prosper pentru un detectiv pregătit. „Dacă se putea să aibă ziua 48 de ore, era foarte bine. Am călătorit, am muncit extraordinar de mult, am câştigat bine. Sunt foarte bogată prin multitudinea de relaţii în lumea afacerilor, prin încrederea de care mă bucur acolo.” Pentru o oră de consultanţă, în cazul „clienţilor de vârf”, de- tectiva poate încasa chiar şi 300 de euro.

În opinia Mariei Bumbaru, o agenţie serioasă are cu totul alte preocupări decât cazurile de in­fidelitate promovate în presă şi în docu-dramele de genul Trădaţi în dragoste. Detectivistica se ocupă şi cu investigarea fraudelor în firmele de asigurări şi alte corporaţii, cu cercetări privind pierderile în afaceri, fuziuni între firme, identi­ficări de proprietăţi şi de martori, anchete private cu diverse implicaţii în dosare comerciale sau in­vestigaţii cu privire la încredinţarea minorilor.

Ca să ajungi detectiv de top, trebuie să in­vesteşti bani în propria educaţie. Şi ucenicia în domeniul acesta costă mult: „Cursurile sunt foarte scumpe în străinătate. O parte dintre aces­te cursuri mi-au fost plătite de partenerul francez. Nu cred că eu puteam să plătesc douăzeci şi ceva de mii de mărci, cât a costat una dintre şcoli. Mi-am dorit foarte mult o diplomă în România pe care să scrie detectiv (în anul 1996 a fost înfiinţată prima şcoală postliceală de de­tectivi particulari, n.a), pentru că îmi doream ca această sintagmă să fie credibilă. În România, de­tectivul particular nu era oficializat în vreun fel. Prin natura drumurilor mele, am intrat în multe instituţii şi acolo unde am găsit audienţă le-am vorbit despre ceea ce fac, că sunt detectiv par­ticular.” Ultima conferinţă la care a participat a fost despre traficul de persoane şi s-a desfăşu­rat în Spania. Următoarea călătorie va fi la Torino, la o întâlnire internaţională a detectivilor şi poliţiştilor.

Ajungem la finalul discuţiei şi, înainte să ne mutăm în unul dintre birourile preşedintei, pentru o mică şedinţă foto, o întreb pe doamna Bumbaru despre un exponat din vitrină care mi-a atras atenţia. Seamănă cu un pistol care în loc de ţeavă are o mică antenă parabolică. Pe mâner stau agăţate, ca nişte liane, o pereche de căşti stereo. Aparatul se vinde în magazinele de profil şi nu trebuie să fii detectiv pentru a cumpăra unul: „Cu el ascultăm ciripitul păsărelelor”, îmi spune, în glumă.

Uneltele sunt doar recuzita cu ajutorul căro­ra joacă agentul de investigaţii, experienţa fiind cea care descurcă, într-un final, iţele scenariului. „Un detectiv trebuie să ştie întotdeauna să se comporte dezinvolt într-un hotel de cinci stele şi trebuie să ştie cum să intre într-o bodegă, la un colţ de stradă. Trebuie să fie un bun actor”, susţine Maria Bumbaru.

text TzeLe FeLix foto Octavian Tibăr