Colibă cu topor şi trei copii

Ocna Sibiului pare o localitate prosperă. Complexul de sănătate a fost renovat, străzile sunt proaspăt asfaltate. Vedem şi un cartier de vile, un centru spa, pensiuni elegante, bar şi restaurant de patru stele. Dacă părăsim zona turistică, însă, aşa, mai spre dealuri, tot sărăcia noastră cea de toate zilele ne paşte.

O cocioabă în vârful unui deal. Nu mai urcăm, pare părăsită. Şi nici n-ar avea cum să stea cineva acolo. Nu, nici chiar aşa! Şi, totuşi, dintr-un horn improvizat iese fum. Când ne apropiem, iese şi un câine. Apoi, o pisică. Şi, în spatele ei, două fete mici. Lăcrămioara plânge. Încercăm s-o liniştim, hai că nu-ţi facem nimic! Printre hohote, ne spune că şi-a tăiat piciorul. Un deget îi atârnă, e desculţă, sângele curge pe jos. Vrem s-o pansăm, nu avem cu ce. În nenorocita asta de coşmelie, de patru metri pătraţi, sunt doar zdrenţe murdare. Nici nu avem unde s-o întindem, să stea liniştită. Sora ei, Adela, zice că în pat e Diana. Cotrobăim sub un mor­man de pături je­goa­se şi găsim, într-ade­văr, o fetiţă de câteva luni. Bine că nu s-a sufocat!

Pe o tablă ard ­nişte cartoane. Fac doar fum, nu şi căl­dură. În cămăruţa aia se mai află un topor, o gă­leată cu apă, o cea­pă şi o coajă de pâine. Ar trebui să se mai afle şi o mamă. Dar fetele spun că-i la primărie. Ca să ceară alocaţie de mâncare. Mergem s-o căutăm, nu-i acolo. Funcţio­nara de la protecţie socială se sperie: „Noi am tot încercat să luăm copiii şi să-i ducem într-un centru social, dar mama, Moldovan Oltiţa, plânge şi ne ameninţă că se sinucide, că nu poate fără ele, că-s fetele ei. I-am pus şi sterilet, măcar să nu mai facă!”

Lăsăm primăria, cu protecţia ei socială cu tot, că fetei ăleia, totuşi, îi curgea sânge şiroaie. Luăm pansamente şi dezinfectant, de la farmacie, şi alergăm înapoi, pe deal. Oblojim piciorul cu pricina, cât ne pricepem şi noi, şi o rugăm pe Lăcrămioara să stea cu el în sus. Şi mama nu mai vine! Deşi au trecut, deja, vreo două ore. Tatăl nici atât, că e beutor, ne explică un vecin. Într-un final plecăm, ca să nu ne prindă noaptea pe drum. Cu sufletul ţăndări, trişti şi vinovaţi. Undeva, într-un vârf de deal, au rămas trei copii neajutoraţi. Aveau, repet, doar o găleată cu apă, o ceapă, o coajă de pâine.

Şi un topor!

foto Octavian Tibăr

Taguri: nr. 1-2 / ianuarie - februarie 2010 Tweet

Monday, January 25th, 2010 at 3:39 pm, DOSAR, RSS feed